Măi, oameni buni! Hai şi cei răi, ca să nu se supere că-i marginalizez. Cum e cu drepturile astea de autor? De unde până unde se invocă în toată lumea asta drepturi depline de autor?
Toţi artiştii scriu, cântă, pictează, sculptează şi alte chestii artistice de gâdilat emoţia din noi. Iar toate operele lor măiestre se vor protejate prin drepturi de autor, mă rog, o găselniţă comercială de a scoate bani.
Şi cum? Prin folosirea operei sale de artist în spectacole, expoziţii, reclame, cărţi, filme, şi ce-o mai fi. Dacă te-ai folosit de ”Dunărea albastră” a lui Johann Strauss în nu ştiu ce colaj al tău, şi o poţi face conform legii, iar valsul e interpretat de trupa ”Gyl de la Brăila” şi au drept de autor ca interpreţi, eşti fript ca la Brăila. Nu întrebaţi cum, că nu ştiu.
Ştiu că vei fi chemat în judecată de vălsureţi şi de alţii ca ei, iar Johann Strauss habar n-are de asta. Gyl vrea drepturi, nene, că e cântăreţul Dunării. Brava lui! Nimeni nu contestă. N-are cum. Aşa e legea.
Ei uite că Dunărea vrea drepturi, nene. Şi de la Johann Strauss, şi de la trupa lui Gyl, şi de la cine se mai foloseşte de numele ei. Cine plăteşte? Aud?
La auzul întrebării, Gyl s-a apucat de cântat imnul naţional prin unele plaje exotice. Fără pretenţii de autor. Din milă, oamenii îi donează, măcar un gest acolo…
Dunărea curge mai departe nelămurită. Toţi o cântă şi nimeni nu-i dă dreptul. Se poate?
Ei uite că se poate. Margareta Pâslaru nici până azi nu le-a dat nimic celor ”Două rândunici”.
Şi Maria Ciobanu se face că uită să dea măcar o mână de grăunţe ”Ciocârliei” mult cântate. Dacă mai socotim şi florile, şi copacii, şi ploile, şi soarele, şi marea, cărora nu le-a dat nimeni, dar nimeni, niciun sfanţ pentru că s-au inspirat de la ele, toţi artiştii din lume mai bine nu s-ar naşte.
Pictorii ar expune doar rama tabloului, cântăreţii ar lălăi toată ziua fără noimă, sculptorii ar mângâia un simplu bolovan, iar poeţii ar publica reţete culinare, cu toate că şi prin aceste forme tot ar fi datori Naturii.
Nu zic acuma ca Mirabela Dauer să-i dea ceva ”Fotoliului din odaie”, dar măcar să-l mai şteargă de praf, că merită. Doar el a făcut-o celebră.
Sau Nicu Alifantis a nu se preface că ”Plouă în luna lui Marte” şi să nu dea vina pe Nichita Stănescu când a scris versuri pentru el – era pe Marte şi acolo nu plouă. Aşa că nişte bănuţi ar merita şi norii care-i dau ghes cu ploaia la cântat. Dacă n-ar mai da ploaie ce s-ar face cântăreţul? Nicu Alifantis tace ca la Brăila. Nu mă întrebaţi cum, căci nu ştiu.
Eu nu ştiu, frate, ce şarm deosebit au boii ăştia de i-a pictat o armată de pictori, inclusiv celebrii pictori Nicolae Grigorescu şi Theodor Aman. Dar niciunul, niciunul, oameni buni, nu le-a dat ceva acestor boi, sau măcar moştenitorilor lor, o găleată de apă acolo, că de paie nu mai zic. În felul ăsta creştea şeptelul la boi şi la nevestele lor, vitele. Dacă-s boi şi nu cer drepturi de autor!
Cu celebrul balet ”Lacul lebedelor” nu mai zic. Piotr Ilici Ceaikovski nici măcar nu s-a sinchisit să le arunce pe lac bietelor lebede o felie de pâine, măcar uscată, oricum se înmuia. Câtă răutate! Sau măcar să fi distribuit lebedele în balet, deveneau celebre, nu uscatele acelea de balerine care nici măcar nu ştiu să zboare. Le-a lăsat de izbelişte prin Austria şi au fost devorate de nişte balerini tuciurii. Trist.
Acuma, na, înţeleg să cântăm Natura, să o zugrăvim, să o venerăm în poeme, să ne inspire în toate operele noastre umane, dar şi să o respectăm ca pe un izvor nesecat de energie, să, mulţi de ”să” ar trebui să folosim pentru ceea ce ne dă totul pentru ca noi să fim mai buni, mai frumoşi şi sănătoşi, să trăim în armonie, nu să o distrugem conştient, dar mai ales, să-i oferim necondiţionat toate drepturile de autor ale creaţiilor noastre.
Încercaţi să mă întrebaţi cum. Ştiu, dar nu vă spun. Pretind drepturi de autor. Păi, nu?
