„Niciodată nu e prea târziu…” de Cornelia Bartels

99
cornelia bartels rubrica decupaje recluziune coronavirus

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDe la un timp încoace duc o cu totul altă viață decât eram obișnuită să o duc de peste șaptezeci și ceva de ani… Nu e  ușor. Este o încercare la care mă supun cu voia sau fără voia mea. Sunt nevoită și îngenuncheată de teama care a sălășluit în suflet. Pe inima mea s-au înscris câteva noi legi de viață, pe care trebuie acum să le respect. S-au înscris adânc, precum un tatuaj făcut de cineva necunoscut mie, dar care cunoaște magia cernelii negre, a tușului negru care să-l aplice pe inima ta fără să afli cum. De fapt, nici nu mai contează cum. Mai grav este că s-a întâmplat. Sub umbra întunecată a gândurilor adunate în spatele pleoapelor, afli numai că este așa, că se întâmplă ceva misterios în care aproape că nu te mai regăsești. Zilele și nopțile trec aproape la fel… întunericul sau lumina zilei se interferează unele peste altele învăluindu-te, parcă, într-o lume ireală, de vis, de basm, letargică. Cauți răspunsuri, cauți motivări, cauți limanuri de care să te apropii și să poposești în liniște. Ultime eforturi  de încredere, de curaj, de voință, de speranță. Să răsufli și să poți respira mai departe pentru o nouă viață, pentru un nou mâine și poimâine.

Stau rezemată de o pernă mare, moale, acoperită de un pled gri, moale și el, ușor și călduros. Citesc, scriu, visez, beau cafele, ceaiuri, aștept să aflu ceva nou. Să mai aflu câte ceva nou. Niciodată nu este prea târziu să afli câte ceva nou. Chiar și acest ritm de viață la care te supui este ceva nou. Încerci să acoperi timpul aflând, devii creativ căutând soluții să poți comunica cu lumea dinafară, care îți este acum interzisă. Apelezi la micul handy, mereu lângă tine, mereu activ și inepuizabil în informații, până nu-și dă și el suflul… AKU leer… Dar nu te lași, îl reîncarci și între timp cauți pe alte unde tehnice, electrotehnice să fii activ, viu. Te înveți să apelezi la un altfel de comunicare. Te pui în legătură cu lumea de dincolo de pereții casei, ascultând radio, privind televizorul, apăsând cu nerăbdare pe tot felul de click-uri și like-uri de pe telefonul tău mobil sau de pe tabletă. Doamne, câtă schimbare, câtă diferență față de altădată… Asta e lumea mea acum. Și mă las prinsă în lanțul de informații, de muzica transmisă ca într-un dans ritualic. Mă opresc din dans citind ceva care mi-a atras atenția: „Viața trece pe drumul complicațiilor și fericiți cei care ajung la limanul învierii și izbăvirii. Boala este necruțătoare și nu te iartă până nu plătești cu ultima picătură de viață. Fii curajos și nu ceda, nu renunța la nădejdea și credința vieții.” (Ieronim Ghelasie Gheorghe). Mă impresionează cele citite și-mi propun să caut mai departe și să aflu mai multe despre acest om de spirit. Vreau să-mi completez locurile rămase goale și care acum se umplu de teamă și nesiguranță… Caut mai departe, citesc, ascult radio… Îmi face bine când aud vești despre starea vremii. Cum e afară, așa e și în sufletul meu, dar când aud că mâine o să fie mai mult soare și mai puțini nori (mehr Sonne und wenig Volken), capăt un impuls de-a ieși afară. Pot ieși. Am voie. Nu numai pentru că soarele mă cheamă, ci și pentru că îl am pe Hugo. Câinele salvat acum patru ani, la o margine de Ploiești, în România, de un iubitor de animale și adoptat de mine. Aici, în Germania, este acum un erou. Este salvatul salvator, căci mă aflu inclusă într-un grup de oameni care sunt mai amenințați de îmbolnăvire decât cei tineri și trebuie să rămân strict în casă. Nicio vizită, nici să fii vizitat de nimeni. Copiii, nepoții trebuie să rămână departe de tine să nu te contamineze. Dar cu Hugo am voie legal, de trei ori pe zi, să ies la plimbare. Cerul albastru, fără nori, liber și infinit mă cheamă să ies afară. Și o fac cu Hugo alături, fără nici-o teamă că voi fi oprită și amendată. Dar sunt și zile când nu e așa… Vremea de afară își pune și ea pecetea întristării și a îngrijorării și se strică. Atunci veștile de la radio sună altfel, ca o condamnare la stat în casă… nori, vânt, ploi, poate chiar și zăpadă… în plină primăvară. Mehr Volken als Sonne… sună pentru noi doi ca o condamnare la care te supune natura, peste toate celelalte care și așa sunt destul de greu de suportat. Nici lui Hugo nu-i plac ploaia și vremea urâtă. Fuge grăbit înapoi acasă. Când e soare, nici nu suntem singuri pe aleile parcului, ne jucăm cu umbra. Umbrele noastre ne însoțesc tăcut. Stau lipite de pământul rece și merg cu noi alături. Nu ești singur. Dar când plouă și cerul e înnorat umbrele dispar. Te părăsesc și te trimit în casă. Să fim înțelepți și să ne adunăm pașii în casă, să așteptăm și să nu ne pierdem speranța… „Întreaga înțelepciune umană se rezumă la două cuvinte: așteptare și speranță.” (Alexandre Dumas).

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.