”Ningea în decembrie” de Florentina Loredana Dalian

211
Proza de Florentina Loredana Dalian

proza-scurta-leviathan.ro-logoȘi astfel, coborâse o liniște ca la început de lume…”

Adela dădu ușor ultima pagină, închise cartea și rămase așa, multă vreme, pe gânduri, privind în tavan. O stăpânea aceeași senzație de gol, de neîmplinire, ca de fiecare dată când termina de citit cărțile lui Dorin Zahanagiu. Încerca să și-l imagineze, se întreba, destul de intrigată, de ce tipul nu-și dăduse nicio fotografie pe nicăieri, în epoca internetului, când toată lumea postează mai cu seamă poze: poze de la la masă, poze de pe casă, din grădină, din față, din profil… Își zise că, probabil, asta îi mărea aura misterioasă, dând o anume greutate personajelor sale. Cărțile lui o dădeau cu capul de toți pereții, ștergeau cu ea pe jos, o terminau psihic, dar o și înălțau sus, sus de tot, departe de lumea cu toate ale ei. Îi lăsau o stare de suflet plâns, dar plânsul ăla bun, care nu doare, ci alină. Căpătase o obsesie: trebuia să-l vadă! Să-l privească, să-i audă vocea, să-l simtă. Nu se mai putea altfel, nu se mai putea. ”Tâmpito, te-ai îndrăgostit de-o fantomă!”, își spunea în rarele momente de luciditate. Cum e posibil să înceapă să te obsedeze un om pe care nu-l cunoști, să te îndrăgostești de el doar prin scrisul lui, să simți nevoia prezenței sale fizice? Nu-i vorbă, se mai îndrăgostise ea și de actori de film, chiar și morți, d-ăia care făcuseră filmul pe vremea când ea nici nu se născuse, dar măcar ei îi ofertaseră o imagine, fie ea și numai pe o peliculă veche de film alb-negru. Nici măcar nu știa dacă e tânăr sau bătrân, brunet sau cărunt, înalt sau pitic. Dar, atunci când încerca să și-l imagineze, nu-l vedea altfel decât tânăr și frumos, cât mai apropiat de imaginea asistentului aceluia din facultate, care îi plăcea mult, dar la care nici nu îndrăznea să ridice ochii, deși era doar cu vreo doi ani mai mare decât ea. În mintea-i de copil nepurtat prin saloane, catedra interpusă între ei era o barieră suficient de puternică încât să împiedice numai gândul. O bleagă, asta fusese toată viața. Dar acum era hotărâtă să facă ce-o face și să-și întâlnească idolul necunoscut.

Nu fusese prea greu. Pe coperta interioară a cărții, autorul își lăsase adresa de e-mail. Prinse curaj și îi scrise. Despre cărțile lui, despre stările ei, când le citea, despre ce credea ea cu privire la un personaj sau la o situație creată, despre câte și mai câte. Evident, avusese grijă să nu se dea de gol în ce privește sentimentele față de el, sau cel puțin așa credea. Ce fericire când, peste două zile, primi răspunsul! Au purtat conversații lungi, numai prin e-mail, câteva luni de zile și, cu dibăcia pe care o au doar femeile îndrăgostite, reușise să afle câteva lucruri despre el: erau apropiați ca vârstă, el avea cu vreo 4 ani mai mult, era necăsătorit, mai exact divorțat și avea o fată care, după divorț, rămăsese cu el. Asta i se păruse foarte interesant. Sunt rare cazurile unor tați singuri care-și cresc fetele. Aflase chiar și unele obiceiuri pe care le are când scrie, despre corvezile zilnice, despre activitatea lui dincolo de scris; numai un lucru rămăsese învăluit în mister: imaginea lui.

Nu mai știa care dintre ei propusese să se întâlnească. De fapt, ideea se născuse firesc, nici nu mai avea importanță cine avusese inițiativa. Hotărâseră să se vadă în București, la el, într-una din zilele în care Mioara, fiica lui, se afla în vacanța de iarnă la mama sa. Agitația care-o cuprinsese a împiedicat-o să facă orice altceva în afară de visat. Își imagina de zeci de ori pe zi întâlnirea lor, cum se vor privi, ce-și vor spune, cum se vor îmbrățișa, cum își vor petrece împreună sărbătorile și poate tot restul vieții. Căci da, se vorbise și despre asta și era clar că nici ea nu-i era lui indiferentă. Adela își spunea că așa arată fericirea și nu avea decât o singură emoție: aceea că ea ar putea să-i placă prea puțin sau deloc.

Zilele se scurtaseră, nopțile deveniseră reci și ziua mult așteptată se apropia.

Era sâmbătă. Când a coborât în stația de tramvai, gătită ca de nuntă, făcu ochii roată peste toată mulțimea care părea să nu aibă nimic de făcut, dar nu i se păru că vede nicăieri pe cel care, cu siguranță, o aștepta. La un moment dat, se desprinse un bărbat cu un buchet de trandafiri în mână, îmbrăcat sport, dar cu gust, și care părea că se îndreaptă hotărât către ea. ”Nu poate fi el”, își zise, când îi studie chipul. ”Nu, nici vorbă să fie el! Figura aceasta asimetrică, aproape buhăită, cu ochii mici, trași mult înspre frunte, cu dinții care nu au loc în gură, cu zâmbetul acela strâmb… Nu, nu! Scriitorul meu nu poate fi purtătorul unui astfel de chip! Cu niciun chip!” Și totuși…

– Eu sunt Dorin, i se adresă gura pe care nasul făcea eforturi s-o acopere.

O mie de gânduri îi treceau prin cap. Mai întâi, își propusese să fugă. Că doar nici el nu știa cum arată ea, putea să creadă că n-a venit. Dispărea și gata. Dar uimirea în care căzuse o împiedica să facă orice gest. Involuntar, imaginea lui reală se suprapunea în mintea ei peste cea pe care și-o formase în lunile de conversații amoroase și, Doamne! – era mai ușor să suprapui imaginea unui struț peste cea a unei feline. Astea două se asemănau mai mult decât imaginea ei falsă peste cea nedrept de reală care se înțepenise în fața ei, fără vreun gând de abandon. Și ce trup frumos avea, ce bine legat, ce alură sportivă, ce voce frumoasă! Ce bărbat atent, delicat, inteligent, avea toate calitățile din lume, dar toate anihilate de… ”Doamne, de ce l-ai pedepsit cu chipul ăsta? Ce frumos ar fi fost fără cap!” Când a formulat gândul, dându-și seama ce enormitate i-a trecut prin minte, i-a venit să râdă, iar zâmbetul schițat l-a încurajat pe Dorin, care i-a oferit florile și a îmbrățișat-o. S-au sărutat pe obraji, ceea ce i-a dat prilejul să-i simtă coșurile. Groaznic! Dar nu mai putea da acum înapoi, din jenă, poate și din milă.

S-au plimbat o vreme, au vorbit, cam stingheri la început. ”Mă voi obișnui, își spunea Adela. Nu-i așa că, după ce stai mai mult în preajma oamenilor urâți, mai ales dacă sunt buni la suflet și inteligenți și cu simțul umorului, bașca scriitori nemaipomeniți, te obișnuiești cu ei și nu-ți mai par deloc urâți?” Îl studia discret din diverse unghiuri, sperând zadarnic să găsească unul mai favorabil. ”Pentru început, până mă obișnuiesc, îl voi privi doar din unghiul acela care-l avantajează, apoi, cu timpul…” Dar concluzia la care ajunsese era că Dorin nu arăta acceptabil decât privit din spate.

După ce au colindat un timp, i-a propus să urce la el. Oricum, ce mai conta? În hol, i-a luat haina de pe umeri și a strâns-o ușor în brațe. O atingere atât de caldă. Dacă închidea ochii, era perfect. ”Râzi de mine, Doamne? Când l-am cunoscut pe frumosul ăla de la care nu mi-aș mai fi luat ochii, cu care aș fi plecat până la capătul lumii, a trebuit să aflu că e însurat. Și-acum? Ce lecție trebuie să învăț? Știu, știu că am o problemă! Nu judec oamenii după chip, dar dacă nu pot să…”

Așezată în fotoliu, sorbea din vinul aromat și pufăia dintr-o țigară. În încercarea de a-și încălzi inima și atmosfera, își amintea pasaje întregi din scrierile lui, pe care le citise de nenumărate ori, pe care le știa pe de rost, care-i creaseră stări de beție spirituală. Degeaba! Dorin se așezase pe covor și o privea cu mare drag. Își lipi buzele de mătasea ciorapilor, undeva puțin deasupra genunchiului. Adela nu mai voia să închidă ochii. ”Dacă tot trebuie să beau otrava, s-o beau măcar până la capăt.” Deodată o cuprinse o imensă milă: de el, de simțămintele ei, de speranțele irosite, de nopțile pierdute cu toate mesajele frumoase dintre ei. ”Ești darul meu de mâine” – fusese ultimul lui mesaj târziu în noapte. Ce mai dar! Începu să plângă, întâi doar cu lacrimi, urmate apoi de suspine adânci, de sughițuri. De ce nu putea să treacă peste handicapul acesta, care era al ei, nu al lui? Știa că oamenii nu trebuie judecați după chip, dar ce rost ar fi avut să se prefacă? La ce i-ar fi ajutat ei, la ce i-ar fi ajutat lui?

El o îmbrățișă, de data aceasta ca pe o soră, scoase o batistă și-i șterse fardurile scurse pe față.

– Ești atât de frumoasă, chiar și cu boielile astea curse pe ochi! Vezi, Adela, știam că asta se va întâmpla, dar nu m-ai fi crezut, trebuia să te convingi. Eu am greșit, cumva, am sperat… Să nu te învinuiești, te înțeleg. Nu știu dacă ai observat, în casa mea nu se află nicio oglindă. Hai, bea-ți vinul, apoi te conduc.

Când au ieșit din scara blocului, mai străini decât atunci când se întâlniseră, afară ningea. Și primul ei gând, atât de stupid, a fost: ”Ninge în decembrie!” De parcă ninsoarea în decembrie ar fi fost ceva nemaivăzut, nemaiîntâmplat. De parcă s-ar fi pus să ningă în mijlocul verii. Frigul îi pătrunse toată ființa, iar blana de vulpe abia dacă o mai încălzea. Orașul era luminat de sute de beculețe și ornamente de Crăciun, o imagine ce o făcu să simtă mai puternic frigul din ea. Ningea în decembrie și, între ei, coborâse o liniște ca la început de lume…

Slobozia, 21 noiembrie 2017

Din volumul de proză, în lucru, ”Florăria din Centrul Vechi”

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.