”No Pressure!” de Milena Munteanu

127
milena munteanu toronto my two cents

logo my two cents rubrica leviathanRevin dintr-o delegație de la Montréal și mă urc în primul taxi care aștepta la ieșirea din aeroportul de pe Insula din Toronto. Șoferul era un om cam la 60 de ani, cu un accent puternic. Mă uit la numele lui, pus regulamentar lângă parbriz, era un nume de sârb.

– De când sunteți în Canada?, întreb.

– De 20 de ani pe muchie, spune el, am venit în vara anului 1999. Da, chiar așa, ies anii la socoteală. Dar mie nu-mi place viața de aici, îmi spune el.

– Cum nu?, mă mir…

– Păi, aici nu muncești ca să trăiești, ci trăiești ca să muncești. Muncești și dormi, atât… Îmi place natura canadiană, dar stilul de viață…. Ce rost are să trăiești în ritmul ăsta?

Am stat să mă gândesc dacă starea lui de spirit nu este cea tipic est-europeană, în care, oriunde ai fi, ai ceva de criticat. Ori nu e bine ca în altă parte, ori nu mai e cum a fost odată… în loc să ne bucurăm de ce este, regretăm ce a fost sau ce-am pierdut.

– De unde erați de loc?, întreb eu…

– Din apropierea Sarajevo-ului. Și începe omul să vorbească despre războiul din Sarajevo. Ce bine o duceau ei înainte. Toată lumea avea asigurare de sănătate și vacanțe plătite. Toată lumea avea pensii. Nimeni nu era sub vreo presiune… O dată ce îți făcuseși suma, trai neneacă… Sigur că unora nu le-a plăcut modelul iugoslav, explică el, genul ăsta de independență când nu eram nici cu vestul nici cu estul, ba mai mult, eram cât se poate de prosperi și ferice… așa că americanii au căutat motive să intervină în zonă, mai spune el. Acum nu mai e cum era… în ziua de azi faci banii grămadă, apoi nu-i mai ai… this is pressure!  Înainte vreme când făceai avere, te puneai la adăpost pentru restul vieții… aveai pensie până în ultima clipă, casa achitată, copiii cu școală, la casele lor etc.

– Ce fac copiii dvs.?, întreb eu.

– Oh, ei sunt foarte bine.

– S-ar mai întoarce acasă?

– Nuuuuu, ei nu s-ar mai întoarce.

– De ce nu?

– Păi, lor le place aici.

– Aici unde?

– La Toronto. Dar uite ce trafic, spune, ce oraș aglomerat – mie îmi place natura, nu să stau în trafic. Când eram mai tânăr conduceam camioane și am văzut toată Canada, frumoasă țară…  Acum fac pe taximetristul, dar m-aș bucura doar să dau la pește. Copiii îmi spun ca asta e semn de bătrânețe… și doamnă, mi-aș dori niște nepoți, adaugă el. Da, dar copiii mei nici nu vor să audă despre așa ceva. Sau despre căsătorie… Nici nu pot să vorbesc cu ei una ca asta. Păi ce rost are viața fără o familie? Muncești și dormi; muncești și dormi. Ești tot timpul sub presiune.Și apoi, de ce să muncești dacă nu ai cu cine să-ți împarți fericirea?, întreabă el retoric. Pe vremea mea cafeaua se bea pe îndelete, dimineața, citeai ziarul, ședeai jos, aveai o cafeluță. Cel mai adesea nici nu erai singur, ci cu nevestica sau cu un prieten. Aici cafeaua se bea din fugă, pe drum spre serviciu. Păi, asta e viață?

Din păcate, ne dăm seama de asta doar când este prea târziu, spune tot el. După ce pierdem ce-am avut. Și apoi unde ne grăbim așa? Că nici nu știu încotro ne îndreptăm, parcă mergem în cercuri. Părem să o luăm mereu de la început.

Dar spre ce mergem, domnule?, întreabă tot el (?!?). Aud că în Japonia vor să dea o lege, să aibă voie să se căsătorească cu un robot. Păi, viață e ăsta? Ei zic că roboții fac toate treburile mai bine că noi, oamenii. De ce nu și asta?… și pe urmă, de unde să știu dacă n-au dreptate. Poate că ei au dreptate și eu sunt depășit. Poate că roboții fac și asta mai bine… la urma urmei, eu nu mai sunt sigur nici că gândurile mele sunt ale mele; poate că s-a jucat cineva cu ele, poate că le-a influențat cineva, mai știi? Eu nu mai sunt sigur de nimic. Înainte știam ce-i bine și ce-i rău, dar acum nu mai știu nici diferența dintre sus și jos. Eu m-aș întoarce acasă, dar copiii nu mai vor să se întoarcă. Nu mai au pe nimeni acolo. Nici eu nu mai am pe nimeni, chiar dacă mai am o căscioară lângă Sarajevo. M-am schimbat și eu, dar și oamenii de acolo. Nu-i așa că nu poți trece apa aceluiași râu de două ori? se întoarce spre mine, făcându-mi cu ochiul.

Eu, ce să spun. Gândeam că omul are opinii puternice, mai bine ascult. Între timp începe să plouă cu soare.

– Cum vă place vremea?, întreb, totuși.

– Mai bine ca iarna, vine răspunsul.

În loc să se minuneze de raza de soare, aducea în discuție ceva ce nu-i plăcea.

– Dar de ce nu vă place iarna?

– Înainte vreme îmi plăcea, răspunde el, dar am îmbătrânit…

Rămăsese însă vorbăreț, cu convingeri ferme. Șoferul, prea preocupat de propriile gânduri, mă duce pe drumul cel mai lung posibil. Eu fac des drumul de la aeroport acasă, dar de această dată a durat și a costat mai mult decât oricând. Am ajuns când soarele de după ploaie parcă zâmbea lumii. Omul își continua însă monologul: ”Ce bine era odată. Ce viață destinsă. No pressure!”

Toronto, Canada

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.