Teatrul moscovit Lenkom a mai fost în Israel în 2018 și a prezentat atunci spectacolul Visurile domnului Molière, o prelucrare – din toate punctele de vedere nefericită – a piesei lui Mihail Bulgakov, Cabala bigoților. Acum teatrul a adus pe meleagurile noastre Nunta lui Figaro, în montarea lui Mark Zaharov, care a condus teatrul din 1973 și a trecut în lumea umbrelor în septembrie 2019. Despre morți numai de bine, spune un străvechi dicton. Numai că asta, din păcate, nu e întotdeauna posibil.
Premiera spectacolului prezentat acum la Tel Aviv, pus în scenă de Zaharov (în colaborare cu Iurii Mahaev), a avut loc în ianuarie 1993. Montarea a fost dedicată de către realizatorii ei amintirii marelui și foarte îndrăgitului actor care a fost Andrei Mironov; în august 1987, faimosul actor se afla în turneu la Riga cu spectacolul Nunta lui Figaro, pus în scenă în 1969 la Teatrul de Satiră din Moscova de către Valentin Plucek; după grandiosul monolog din ultimul act, lui Mironov i s-a făcut rău pe scenă și, potrivit legendei, s-a stins din viață acolo, pe scenă, în costumul lui Figaro, cu două minute înainte de încheierea spectacolului. Nu mă pot reține și menționez, în treacăt, că această versiune a piesei, versiunea devenită legendă a Teatrului de Satiră, înregistrată de televiziune, poate fi văzută pe YouTube – e o montare admirabilă, care se distinge printr-o calitate cardinală în arta spectacolului teatral, o extraordinară justețe a tonului.
După toate probabilitățile, distribuția de acum a spectacolului de la Lenkom nu e cea de odinioară. Concepția regizorală potrivit căreia a fost pus în scenă spectacolul a rămas însă aceeași – directorul de scenă a transformat, atât cît a putut, piesa lui Beaumarchais în musical. Deviza sub care s-a produs această transformare a fost prefacerea comediei clasice în spectacol de commedia dell’arte, dar realitatea e că ea a fost făcută musical. O formație orchestrală în costume de epocă, ea va cânta apoi sub bagheta unui dirijor (Vladimir Pravdin) și el în costum de epocă, deschide spectacolul – ulterior, și actul al doilea al serii – coborând de pe scenă în fosa orchestrei. De-a lungul serii personajele interpretează periodic numere muzicale – cum există și opera lui Mozart, și a lui Rossini inspirate de comediile dramaturgului francez, felurite motive de acolo au fost împrumutate (de Serghei Rudnițki) pentru a deveni un fel de songuri. Numere coregrafice (concepute de Aleksei Molostov), interpretate de un ansamblu destul de numeros, punctează și ele desfășurarea acțiunii comediei. Nu-mi dau seama dacă în 1992 această concepție despre piesa lui Beaumarchais putea fi considerată ca inovativă și cutezătoare; în zilele noastre nu poți să nu te întrebi, în ciuda eficacității spectaculare a numerelor cântate și dansate, pentru ce era nevoie de această strămutare a comediei clasice în alt regn teatral, unul considerat mai accesibil, mai comunicativ pentru public; operația menționată nu îmbogățește piesa cu nimic și nu-i sporește eficiența, ci i-o tocește.
Piesa lui Beaumarchais a constituit cândva obiectul unei interdicții de reprezentare pronunțate de regele Ludovic al XVI-lea, care, la insistențele soției și ale câtorva supuși, s-a răzgândit și a permis totuși ca piesa să fie jucată, știindu-se că dramaturgul a organizat numeroase lecturi publice ale textului la el acasă. Comedia atacă aristocrația și privilegiile ei și impune o figură de om simplu care nu se sfiește să spună tot ce gândește despre cei puternici pe care îi slujește. În zilele noastre e nevoie de comentarii critice pentru ca aceia care citesc piesa să realizeze cantitatea de dinamită depozitată de autor în text. Când l-a citit în 1781, regele a exclamat indignat: ”Ar trebui dărâmată Bastilia pentru ca reprezentarea acestei piese să nu constituie o primejdioasă inconsecvență.” Și, în fond, istoria i-a dat dreptate lui Ludovic al XVI-lea. Napoleon, care știa câte ceva despre autocrație și despre ceea ce o periclitează, afirma că Nunta lui Figaro ”e deja revoluție în acțiune”. Spectacolul de la Lenkom poate fi tratat ca un agreabil, bine făcut divertisment, dar el nu transmite mai nimic din esențialul mesajului exploziv al piesei. Publicul pare însă a fi încântat.
Decorul spectacolului (regizor-scenograf – chiar așa! – Oleg Scheintzis) e, cum se spune, fățos. E elegant. Mi s-a părut prea complicat în concepția lui tehnică pentru cât spune, dar de aspectuos e foarte aspectuos. Frumoase sunt și costumele (Valentina Komolova), pe care, deși sunt înzorzonate cât cuprinde, potrivit modei epocii, scenografia a știut să le facă să pară simple, într-o cromatică pastelată, liniștită, foarte plăcută ochiului, și cumpănind judicios ornamentele.
Și cum joacă actorii în acest context? Una peste alta, nu joacă rău. M-a impresionat deosebit de plăcut faptul că cei mai mulți știu să slujească textul, vorbele scrise, care se întâmplă să fie și ale unei foarte frumoase, foarte zemoase traduceri a originalului francez (primesc asigurări că ea aparține lui Nikolai Liubimov, dar programul de sală nu-i menționează numele și numele acesta nu apare nici pe site-ul teatrului; ce importanță are numele tălmăcitorului iscusit al unui mare clasic?). Cel mai aproape de ceea ce cred eu că trebuie să fie personajele comediei mi s-a părut Aleksandr Lazarev în rolul contelui Almaviva, un netrebnic stilat, distins, nonșalant, fermecător (așchia nu sare departe de trunchi: spectatorii din România, cei care sunt leat cu mine, desigur, e cu neputință să-l fi uitat pe fantasticul Viktor-Aleksandr Lazarev al Teatrului Maiakovski în Poveste din Irkutsk). Dmitrii Pevțov în rolul lui Figaro nu m-a încântat, fiindcă mi s-a părut că nu aduce pe scenă toată energia clocotitoare, nici strălucirea personajului și nici tot veninul lui de critic necruțător al unor întocmiri sociale rele. E drept însă că regizorul i-a căsăpit faimosul monolog din ultimul act. Suzanne (Natalia Șciukina) a beneficiat de o interpretare adecvată, vioaie cu măsură și afurisită cu măsură. Chérubin (Serghei Iuiukin) mi s-a părut prea în vârstă pentru rol, aproape bătrânicios. Rolurile mai mărunte ale piesei n-au depășit în interpretare o corectitudine palidă, lipsită de un relief memorabil. Improprie cu desăvârșire mi s-a părut concepția spectacolului asupra personajului Contesei (Aleksandra Zaharova). Realizatorii au vrut desigur să evite clișeul unei doamne care suferă leșinat că e neglijată de soț; numai că eforturile de a crea o eroină plină de viață, energică și combativă au văduvit eroina de noblețe și au făcut ca, în ultimă instanță, în spectacol Suzanne să apară mai aristocrată decât stăpâna ei.
Dacă prima jumătate a spectacolului a urmat cu oarecare fidelitate demersul dramaturgic al lui Beaumarchais, limpezimea scăpărătoare a actelor următoare s-a cam pierdut în montarea de la Lenkom, în care sofisticata rețea de încurcături concepută de autor pentru ultimul act a devenit aproape incoerentă. Foarte mare păcat, fiindcă piesa lui Beaumarchais este, probabil, una dintre cele mai bine scrise comedii care s-au scris vreodată – construcția ei este fără cusur.
Publicul tel-avivez (vorbitori de limba rusă cei mai mulți, dacă nu chiar toți) nu pare să fi fost stânjenit de această împrejurare – toată lumea știe că până la urmă în comedie toate încurcăturile se lămuresc și totul se sfârșește cu bine, iar până una alta avem muzică și dans. Divertismentul e asigurat.
Cum să-mi închei aceste însemnări? Montarea regretatului Zaharov s-a străduit să facă geniala comedie a lui Beaumarchais comunicativă pentru publicul rus de la sfârșitul secolului XX. Strădania asta, în mare măsură încununată de succes, s-a plătit prin sacrificarea nu numai a multora dintre subțirimile textului, ci și prin sacrificarea ideii lui critice directoare, a rațiunii lui de a fi. Publicul nu ridică obiecțiuni. Pe ale mele nu le pot reprima.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Arhiva rubricii Cronica muzicală
