Maria se trezise și pierduse mult timp la baie, până să dea ochii cu Andrei, pe care îl auzise cu noapea în cap prin bucătărie.
– Bună dimineața, am făcut cafea pentru amândoi, dar am băut-o pe toată. Mai fac un rând, oricum, o cafea nu a avut puterea să mă trezească, încercă el să schițeze un zâmbet.
– Fac eu, trebuie să vorbim, Andrei, i se adresă Maria, în timp ce apăsă pe butonul mașinii de cafea.
– Da, așa mi se pare și mie, cred că ai ceva să-mi spui, sunt aici să te ascult, îi răspunse bărbatul cu calmitate.
– Nu știu ce și cât vei înțelege, nu știu nici ce va urma după această discuție, dar fie ce-o fi, îl privi ea în ochi, în timp ce punea ceștile cu cafea pe masă și se așeză față în față cu soțul ei.
– Ascult. Nu te voi întrerupe, e posibil să înțeleg mai mult decât crezi tu că aș putea, o liniști el.
– Eram tânără, studentă în ultimul an, m-am îndrăgostit de un băiat. Am iubit și am visat. Am visat că eram mireasă, că aveam copii, că eram fericită. Dar, mai ales, am visat că mă iubea. Nimic din toate acestea nu au fost. Nimic, cu excepția unui copil. Iubitul meu de atunci a plecat imediat cum i-am dat vestea că sunt însărcinată, s-a transferat în alt oraș, eu am rămas. Am rămas disperată și singură. Timpurile acelea nu permiteau multe, nimeni nu rămânea nepedepsit dacă greșea. Am ascuns sarcina, doar gazda mea a știut ce mi se întâmplase, era o familie cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, medici, fără copii. Ei au avut grijă de mine, iar după naștere, au înfiat copilul. Nici familia mea, nici restul lumii nu au bănuit nimic. Tata m-ar fi ucis, mama s-ar fi sinucis… Aș fi fost stigmatizată, societatea nu te ierta, aveam de ales între a crește un copil din flori care ar fi fost privit așa cum erau priviți copiii din flori și mamele lor, ori a-l lăsa să crească într-o familie onorabilă. Am ținut mereu legătura cu ei, primeam fotografii și vești despre copil. După naștere, nu am mai avut chef de viață. N-am mai vrut nimic… Viața mea s-a închis atunci și s-a redeschis abia acum, spre bătrânețe, când te-ai căsătorit cu mine. Asta e tot. Ești liber să faci ce crezi și cum vrei.
– De ce nu mi-ai spus asta când ne-am căsătorit, Maria?
– Nu știu. Poate pentru că învățasem să duc singură acest secret, poate că am gândit că mă vei judeca, poate m-am temut că nu mă vei mai vrea, răspunse femeia privindu-și verigheta.
– Nu te judec. Nici nu-mi este ușor. Mi-aș fi dorit să ai încredere în mine. Atât… Dar trecutul nu poate fi schimbat. Nu voi face nimic, Maria, nimic…, spuse bărbatul, încercând să-și revină din șocul pe care-l ascundea… Din milă? din neputință? din lehamite?
– Andrei, îl prinse femeia de mână…
– Maria, mai vorbim altădată. Dacă e cazul, dacă vei simți asta, își retrase el mâna, apoi, ridicându-se: Mama ei de viață, de lume, de… tot! Fii liniștită, nu mai e nimic de făcut cu cele trecute.
Afară ploua liniștit, o ploaie rece de sfârșit de toamnă care te îngheța până în suflet. Intră în magazinul din colț și ceru un pachet de țigări. “Parcă le lăsasem”, își spuse Andrei în timp ce ieșea în stradă și, deschizând pachetul, scoase una, și-o aprinse. Trase cu sete un fum și, amețind, se rezemă de zidul refugiului din stația de autobuz.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
