”Promisiunea de joi (21)” de Gina Zaharia

188
Spiru Vergulescu, ”Atelierul meu”
Spiru Vergulescu, ”Atelierul meu”

rubrica roman foileton leviathan.ro”Pentru Tudor, Valeria Stoicescu era pajura iubirii neîmplinite. Faptul că actrița dădea o notă slabă subiectului căsătoriei îl făcea pe pictor și mai dornic de a-i intra în grație. Însă el avea locul lui, era respectat de aceasta așa cum îi erau respectate și rătăcirile sale prin lumea simezelor. De câte ori îi vorbea despre Georges, i se umplea sufletul de bucurie. Era ca și cum o mare își revărsa toate valurile peste sufletul său naufragiat pe o insulă mirifică.

– Promit că n-o să vă lipsească nimic, îi repeta, din când în când, Tudor Cristache. Și încerca să se ţină de cuvânt. Tudor înlocuise toată mobila din locuința acestora din Bruxelles. Lui Georges îi dăruise, de ziua lui, o mașină scumpă, deși niciunul nu-i ceruse nimic, niciodată. Acceptau, pur și simplu, darurile lui Tudor, apoi îl copleșeau cu mulțumiri.”

– Bați pasul pe loc, comentă Bogdan, pe un ton de reproș.

– Nu mi-ai cerut să-ţi povestesc? glumi scriitorul.

– Du-te și lasă-mă… Ia vezi ce fac fetele noastre?!

Ștefan căută spre cele două surori, care emanau o veselie copilărească, zbenguindu-se într-un balansoar:

– Eu zic s-o citești după lansare. Ar fi mai bine. Interesul ar crește…

– Vrei să intru în sevraj? Pleacă! Lasă-mă singur!

Ștefan, dintr-o falsă modestie, își luă ochelarii de soare și plecă.

Doctorul reluă capitolul în care tabloul pictorului începuse să trezească suspiciuni. Codul, codul… ”Dar de ce nu ne spui care este, scriitoraşule?!” zise, nemulţumit acesta. Dădu iarăşi peste paragrafe cu Tudor Cristache: ”Într-o seară, am fost călcat de doi borfaşi. Eram în atelier. Unul, cel mai în vârstă, avea pretenţia de şef. Mergea apăsat, cu mâinile la spate și mesteca întruna gumă. Ce vreţi? i-am întrebat. Am înţeles, de la un vecin, că m-aţi mai căutat.

– Sper să ne înţelegem, începu cel tânăr.

– Mai precis?

– Ştim că pinacoteca personală s-a cam golit. Ceea ce înseamnă că eşti un pictor bine cotat. Vedem că ochii te-au lăsat, iar mâinile îţi tremură. Bănuim că şi picioarele ţi se umflă dacă stai mult la şevalet…

– Aşa că «lăsarea la vatră» e binevenită.

– «Nu vă permit!» am ţipat la ei.

– Noi avem doi muritori de foame, absolvenţi de belle-arte. Le-am dus nişte albume de-ale tale. Au recunoscut că eşti cam greu de pastişat, dar că se descurcă. După ce ei mâzgălesc nişte pânze, ţi le aducem, tu le semnezi… Ba mai mult, îi dai telefon Divei şi o informezi că-i trimiţi un lot de tablouri… Toţi cei implicaţi în această afacere vor avea cotă-parte!… Chiar şi dragul tău Georges…

– «Ieşiţi! Nu vă daţi seama că atentaţi la renumele meu?!!…»

– Ca dovadă a bunăvoinţei noastre, iată o scrisoare de la fiul tău cel mort! zise şeful, scoţând din buzunarul de la piept un plic. Şi cum am devenit prieteni, n-o să ne laşi să plecăm cu mâna goală din casa ta. Mergem, puştiule?

– Hai s-o uşchim!

Cerul a căzut peste mine! Era scrisul fiului meu!… Nu l-aș fi confundat pentru nimic în lume. Nu aveam cunoștință de existența acelei scrisori. Era datată în preziua decesului… Abia când vizitatorii au ajuns în prag, am descoperit ce tablou au luat. Era cel pe spatele căruia îmi notasem cifrul de la seiful în care depusesem câteva zeci de mii de euro pentru Valeria și Georges. Era cadoul meu pentru ei, cu ocazia retragerii din lumea artei. Și pentru Maria agonisisem destul. Emiliei îi rămăsese de la fiul meu apartamentul în care au locuit împreună, plus două autoturisme din import… Am ieşit după hoţi. De pe terasă le strigam să-mi înapoieze acel tablou, că le dau zece în schimb. Zadarnic! Ei ştiau dinainte ce vor… Noroc divin: în poartă zăbovea sălbaticul acela mut, cu ciomagul în mână. Fără somaţie, i-a sfărâmat umărul hoţului tânăr, făcându-l să scape tabloul pe cimentul aleii, iar pe celălalt hoţ l-a ologit tot cu o lovitură. În drum, la volanul unei maşini, cu motorul pornit, îi aştepta o femeie…”

Acestea erau pasajele originale, preluate exact din discuția cu pictorul, doar că Ștefan le dramatizase, transcriindu-le în dialog.

”Aha!… mormăi Bogdan. Scriitoraşul a descifrat misterul codului… Dar la cine e acum? Bănuiesc faptul că tabloul e ascuns bine. A avut pictorul timp să spună cuiva unde e? Ce veste a putut să-l lovească așa de tare pe Tudor?… Cam multe întrebări fără răspuns… Cam multe!”

Urmau apoi spații libere sau doar niște frânturi de fraze cu iţe foarte firave între ele, semn că acolo avea să intervină zeul neprevăzutului, ce avea să conducă acțiunea pe multe zeci de piste sau pagini… După încă un click, dezamăgitor, era scris cu litere aldine cuvântul ”Final”. Și, ca și cum cineva ar fi regizat totul, ușa se deschise, iar în prag apăru Ștefan:

– Să mergem. Suntem așteptați!

Bogdan făcut ochii mari.

– Doamne, exclamă ridicându-se de pe scaun, oare acesta să fie criminalul?

– Uneori viaţa e mai inventivă decât orice, sir.

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

”Promisiunea de joi (17)”

”Promisiunea de joi (18)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.