”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (34)” de Dori Lederer

203
Dori Lederer proza scurta leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roOtilia coborî în fața blocului și se opri întrebându-se: ”S-o iau la stânga, ori la dreapta?”

Făcu câțiva pași la dreapta, apoi se opri iar, privind înapoi.

”Mai bine merg spre magazine, la stânga”, zâmbi la propria nehotărâre și la gândul că, întotdeauna, după ce alegem un drum, avem impresia că celălalt ar fi fost mai bun.

Un cățel ud leoarcă stătea chircit sub un coș de gunoi și când trecu pe lângă el, întinse botul și începu să dea din coadă.

– Ce e, măi, ființă? Ți-e frig și ți-o fi și foame, nu-i așa?, îl privi ea cu milă și intră în patiseria de la colț să cumpere ceva pentru amărâtul acela abandonat. Cumpără două plăcinte, una cu carne pentru cățel și una cu mere, pentru ea, și se întoarse cu teamă că poate plecase. Dar cățelul continua să tremure sub stropii reci.

– Uite, am ceva pentru tine, îl îmbie cu plăcinta.

Cățelul se uită la ea cu niște ochi atât de expresivi, încât, dacă ar fi vorbit, nu ar fi mirat-o deloc. Înfulecă totul dintr-o înghițitură. Otilia desfăcu și plăcinta ei și i-o dădu, dar el o luă și făcu la fel ca și cu prima: o înghiți, fără să mestece.

– Măi, dar tu nu ai dinți?, râse ea și-l mângâie pe cap, întrebându-se dacă o avea vreun nume. Cum ai vrea să te strig, ia spune?, continuă discuția cu câinele,  în timp ce trecătorii o ocoleau. Părea o mogâldeață chircită sub pelerina ei neagră.

Se ridică și facă doi pași spunând:

– Mi-au amorțit picioarele. Vrei să faci o plimbare cu mine?

Cățelul, ca și cum ar fi înțeles, o urmă. Mai făcu patru pași. Cățelul, după ea.

– Hai să te duc acasă și poate îți găsesc un adăpost, că vine iarna și mori înghețat pe străzi, hotărî ea, luându-l în brațe și ascunzându-l de ploaie sub pelerină. Nu ești greu deloc,  micuțule. N-am mai avut un câine, dar cred că ne vom descurca noi cumva. Trebuie să-ți găsesc un nume frumos, să-ți fac baie, să te duc la veterinar și… hmm, și… lasă, mai vedem noi ce trebuie să fac. Vorbea zâmbind și gesticulând, cu mâna liberă, prin aer.

O femeie se opri și o privi cu un soi de milă. Otilia izbucni în râs la gândul că, într-adevăr, părea că vorbește singură. Asta o făcu pe femeie să-și facă cruce și să șoptească: ”Doamne ferește, săraca de ea!”

În momentul acela își aminti de ea însăși într-o situație similară. Era pe vremea când trăia în străinătate și într-o zi, așteptând la semafor să se facă verde, vede un bărbat pe trotuar care făcea doi pași înainte, trei înapoi, iar doi pași înainte, iar trei înapoi, în timp ce gesticula cu ambele mâini și se certa cu cineva invizibil. L-a privit și a gândit ca și femeia de acum: ”Sărmanul om, oare ce o avea? O fi atât de supărat încât se ceartă cu el însuși?”

 Nu după mult timp, aproape toată lumea avea să știe și să aibă acel tip de căști pe care le avea bărbatul și care te fac să pari un nebun, vorbind singur pe stradă. Râse din nou cu și mai multă poftă și-și spuse: ”toate se lasă descoperite la timpul lor”.

*

– Alo, Camelia, bună seara, spune-mi, te rog, cunoști vreun veterinar?

– Veterinar? aproape că țipă în telefon, Camelia. Ce-ți trebuie ție un veterinar?

– Am nevoie de unul pentru că am un cățel.

– Cățel? Ce cățel? Otilia, tu ai înnebunit! Unde îl ai?

– Aici, lângă mine, de-ai ști ce frumos este! A făcut baie și l-am uscat cu uscătorul meu de păr. Mâine îi cumpăr trusou, chicoti Otilia.

– Tu chiar vorbești serios? Ai un câine în casă?

– Da. Am nevoie să-l duc la veterinar, să-i cumpăr mâncare, pătuț și o păturică pufoasă, așa ca el. E vreo problemă? se alintă ea.

– Ăăăă, nu, nu cred. Zici că ai un cățel, da?

– Da, femeie, am unul frumos de tot!

– Uraaaa! Vin la tine să-l văd! Vin chiar acum, nu mai aștept niciun minut, izbucni Camelia veselă și închise telefonul.

– Veterinarul, nu uita să mă ajuți să găsesc unul pe aproape. Da, ai închis deja.

”Ce pot să spun? Dacă nu era așa, oare mai eram noi două prietene de-o viață?”

Își aduse aminte ce-i spunea bunica: ”Vei întâlni tot felul de oameni, vei merge pe același drum, cu unii mai mult, cu alții mai puțin, dar numai cu cei asemenea ție vei continua până la capăt și nu vor fi mulți. Nimeni nu are prieteni prea mulți pentru toată viața, așa ceva e din ce în ce mai rar, oamenii se schimbă, îi schimbă viața, își schimbă drumurile. Dacă vei avea noroc cel puțin de un prieten pe viață, vei fi norocoasă, vei cunoaște partea cea mai frumoasă din oameni. Fiecare se are pe el însuși, însă omul e făcut să nu fie singur și se va recunoaște prin alții. Suntem ca niște oglinzi și oricât ar părea altfel, în mod aproape  inconșient, ne însoțim cu oamenii care corespund imaginii noastre interioare”.

– Vei cunoaște pe cineva, Miki, o s-o placi sigur, i se adresă ghemotocului de pluș de la picioarele ei. Acum îți stă bine cu numele ăsta, vine la de la micuț, dar când vei crește, oare nu vor râde de tine ceilalți câini? Crezi că te vor porecli?

Cățelul se uita la ea și părea că înțelege faptul că deja îl îndrăgise.

– Hei, lasă, o să te apăr eu de răutăcioși, nu-ți face griji, dacă e nevoie mă vei învăța să latru fioros. Auzi ușa de la lift? Vine Camelia, hai s-o primim cu un salut. Latră și tu un pic să-ți aud și eu vocea, râse Otilia și se duse la ușă să deschidă imitând lătratul unui cățel.

– Nu, asta n-o mai credeam! Ador să te văd așa, îmi amintesc de tine, cea din tinerețile noastre, ca un copil pus mereu pe glumă și șotii, o îmbrățișă Camelia cu ochii umezi pentru câteva clipe, apoi o dădu la o parte, căutând cu privirea: ”Unde e cățelul să mă joc și eu cu el?”

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.