Peste noapte, căzuse prima zăpadă din an și se simțeau în aer sărbătorile.
Andrei lucrase în atelier aproape zi și noapte, dar nu simțea oboseala. Vorbea tot mai rar și mai puțin, iar Maria nu îndrăznea să-l întrebe mare lucru, dincolo de discuțiile cotidiene despre casă, pe care o împodobise.
Se trezise de dimineață și, ca de fiecare dată în ultima vreme, pregătise singură micul dejun, fără tragere de inimă. Simțea că ceva se rupsese între ea și Andrei și această apăsare o făcuse să-și piardă cheful de viață.
Se privi în oglinda de pe hol și constată încă o dată că timpul nu a iertat-o.
Așa o găsi Andrei când deschise ușa atelierului.
Bună dimineața. Te-ai trezit?, o întrebă el.
Bună dimineața, Andrei. Micul dejun e gata, răspunse ea aproape absentă.
Se așezară la masă și mâncară în tăcere, apoi băură cafeaua, în timp ce fiecare era cu gândurile cine știe pe unde.
La un moment dat, Andrei rupse tăcerea:
– De câți ani suntem împreună, Maria?
– De zece ani, veni răspunsul ei.
– Îți amintești când ți-am promis că voi avea grijă de tine până la sfârșit?
– Da, îmi amintesc, a fost în ziua în care m-ai luat de la spital, oftă ea.
– Așa va fi, Maria, spuse Andrei și se ridică de la masă îndreptându-se spre atelier.
Acest lucru o încurajă și-l întrebă, privind înspre fereastră la fulgii care cădeau alene:
– Andrei, crezi că mă mai poți iubi?
– Ți-am promis că voi avea grijă de tine, e și asta tot o formă de iubire.
Apoi, întorcându-se din drum, veni lângă ea și-o cuprinse pe după umeri adăugând:
– Cred că e singura formă de iubire pe care am cunoscut-o și am avut-o pentru oamenii apropiați mie. Din păcate, altă formă nu am cunoscut. Spun din păcate, pentru că…
Rămase un timp privind și el spre fereastră, apoi completă:
– Pentru că, sigur, trebuie să existe și alt fel de iubire, dar n-am întâlnit-o, ori poate n-am trăit-o.
Telefonul sparse tăcerea care se așezase iar între ei:
– Alo, Andrei, aici e George. Mi-ar plăcea să cumpăr un tablou de la tine, doresc să-l fac cadou. Crezi că pot veni astăzi să aleg ceva?
– Da, sunt acasă, poți veni oricând, George. Te aștept.
– Mulțumesc, Andrei. În două ore sunt la tine. E bine așa?
– E perfect. Ne vedem peste două ore, răspunse Andrei și închise telefonul.
– Merg în atelier. Va veni George, pianistul, să aleagă un tablou. Dacă dorești să-i onorăm invitația de Revelion, e bine să-mi spui acum, pentru a-i da un răspuns.
– Da, oricum nu avem ce face, poate o ieșire între prieteni ne-ar prinde bine la amândoi, răspunse Maria. Tu nu crezi asta?
– Ba da, oricum nu avem ce face, repetă Andrei și plecă la lucru.
*
Otilia se așezase pe covor și privea în jurul ei. Desfăcuse bradul de Crăciun, îl instalase și împrăștiase prin toată casa globuri și beteală. Cățelul Miki privea mirat și alerga împiedicându-se prin ornamente.
De când copiii se făcuseră mari și plecaseră la rosturile lor, Otilia își promisese că va aranja casa în fiecare an, ca și cum ei ar fi încă mici, o făcea pentru pentru ea, pentru bucuria ei.
*
David intră pe ușă, aruncă pe masa din salon teancul de plicuri pe care-l luase din cutia poștală, își făcu o cafea și se așeză vorbind singur:
”Să începem, să deschidem felicitările”. Așa le spunea el facturilor de plată.
Printre plicuri întâlni unul din partea unui avocat pe care-l deschise mirat: ”Asta ce-o mai fi? Ioana a intentat divorț?”
În clipa aceea, apăru și Ioana. David, ridicând ochii din hârtie o privi ca pe o nălucă:
– Divorț? Ioana, avem o vârstă! Asta ne trebuie nouă acum?
– David, mereu ai fost bun cu mine, am avut de la tine tot ce mi-am dorit, am fost fericită, dar vreau să divorțăm. Dacă nu este iubire, nimic nu ne mai poate ține împreună, îi întări ea cele citite.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
