”Oraș greu e Ierusalimul”: lumea poeziei lui Menachem M. Falek  – cronică literară de Cleopatra Lorințiu

192
menachem m falek poezie cronica leviathan.ro

cronica literara leviathan.ro logoPoezia lui Menachem M. Falek a fost pentru mine, o revelație: când l-am întâlnit întâia oară, la Tel Aviv și a înșirat pe masă o sumedenie de plachete în ivrit și printre ele una, rătăcită, în românește, publicată la Casa Cărții de Știință (!), sincer nu aveam nici o presimțire despre ce se ascunde acolo. A trecut ceva vreme și am deschis cărțulia. Voci din camera răcoroasă. Am citit o poezie. Apoi am mai citit una. Am terminat cartea lăsând la o parte tot ce aș fi avut de făcut. Funcționara banală și deseori frustrată care eram, lăsa loc poetei din mine care se bucura de descoperire. Căci poezia ”se simte”!

Într-o foarte frumos închegată și argumentată prefață, Mihai Barbu ni-l descrie pe autor, traseul lui de copil evreu bistrițean care face Alia împreună cu părinții lui pe când avea vreo unsprezece ani. Cum ajunge el la Ierusalim, face școli și se înamorează de orașul-cetate de piatră alburie, orașul-centru al lumii și frământării… de când lumea. Cum se îndrăgostește el pe viață de acest oraș și cum devine Ierusalimul fundalul lumii sale poetice. Orașul ”cu fața bătrână, cu riduri peste riduri, cu cărări și case care au încărunțit.”

Adevărul este că M. M. Falek are capacitatea de a ne arăta o lume a lui, o lume poetică. Nu prea e nimic ”în plus” în ceea ce scrie. Convinge fără risipă de mijloace dar convinge imediat :”Zilele nevinovăției/ Fug una după alta/ Copilărie solară/ Pe care nu știi să o prețuiești./ Și în zilele cărunte/ Pline de amintiri/ Vrei numai să revii/ În trecut./ Dar picioarele refuză/ Să mai fugi/ Înainte./ Nu ai altă alegere,/ Și poate bucuria/ Va fi la următoarea ta întâlnire cu un doctor/ Ce-ți va elibera rețeta cea nouă./ Îngrijorarea că ai o durere. (etc.) E o poezie a unui timp al vieții, a unei vârste conștientizate, fapt de natură să transforme în semn și sens de preț orice amănunt, orice imagine, totul. Există o pudoare a tragismului existențial (în fapt, traklian) în aceste versuri și cred că tocmai asta ”răpune” emoțional cititorul. Firescul comunicării. Unele poeme par a fi jurnal (jurnal de spital), de altfel abundă imaginile, reperele medicale, săli de operație, anestezii, cauterizări, dar totul se salvează în puritate lirică atunci când cade câte o întrebare ca un semnal muzical: ”Oare venit-a ora?// Poate în teritoriul înzăpezit/ Îl va lăsa pe cel/ Ce nu mai poate ajuta tribul/ Drumul spre zero absolut/ Și chiar sub el.”

Aprehensiunea persecutoare, cum poate ar fi spus Maurice Blanchot, e prezentă, e obsesivă. Dar cu câtă eleganță și pudoare! ”În cărțile vechi/ Mai sunt versete ce spun/ «nu uita de bătrâni»./ Dar am uitat de mult unde se află/ Acele versete.”

Într-adevăr autenticitatea e calitatea dintâi a acestei poezii despre viața de toate zilele, ritualurile ei, despre familie și copii, despre amintiri. ”Să vorbească cu morții știa./ Fiecare adresă, fiecare nume./ Pași în crescendo./ Se apropia de lespedea din marmură sa gri/ Și fața i se lumina/ să vorbească cu morții lui îi plăcea.” Cred că poetul ar fi surprins să afle câte afinități există între lumea poeziei lui și a unor poeți de seamă din România, precum Florin Mugur, Adrian Popescu sau Ileana Mălăncioiu!

”Acolo,în ulițele strâmte/ La trecerea încurcată dintre casa unuia și a altuia/ Reușea să treacă repede./ Știa să îndepărteze frunzele veștede/ Cu o creangă adunată de pe pământ./ La casele celor iubiți,ultima lor casă/ Ultima privire./ Și la sfârșit despărțirea/ Pe încă nu știu câte zile./ Până când va ajunge în oraș,în cartierul fără vise./ Până la monologul viitor.”

Menachem Falek scrie în ebraică și în română. Ceva din modul sentențios al scrierii într-o limbă sintetică cum este ebraica se transmite în caracterul sentențios al unor spuneri. ”Pe străzile negre/ Se învârt caractere întunecate”, scrie el într-un poem amplu, Tranziții, un poem social-politic-istoric, cum vreți să-i spunem, un poem despre țara în care trăiește și furtunile ei. Împotriva tăcerii este un alt poem din această zonă a responsabilizării ca cetățean. Faptul că poetul trăiește în filozofie și adesea în existențialism, nu înseamnă că nu e atent și prezent. Așa cum își iubește cu disperare locul în care trăiește: ”Asta-i partea de pământ/ Pe care o sfințești/ În amintirea liniștii/ Predării/ Ca să mai viețuiască/ Încă vreo câțiva ani de minute/ Și când vor ajunge/ La porțile cerului/ Vor privi cu ochii aburiți pentru/ că nu vor înțelege întrebările/ Îngerilor/ Pentru că au uitat înțelesul cuvintelor/ al virgulelor/ și al punctelor.”

Felul său de a fi, autentic și lipsit de morgă, a fost convingător și atunci când l-am invitat la o întâlnire la ICR Tel Aviv, căci el povestește cu naturalețe și nu se împăunează cu merite, cu funcții literaro-poetice (cu toate că a avut și mai are succese și merite sociale) pentru că știe că numai ea, poezia, contează cu adevărat și nu laurii trecători sau intrigile inutile și distructive. El este, cum se autocaracterizează într-un poem: ”Da, un poet care-și pune, câteodată, inima lui la încercare.”

Tel Aviv, 21 martie 2020

Vezi arhiva rubricii Cronica literară

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.