Ca un veritabil indicator de circulație, sloganul din titlu a străjuit intrarea de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț pe toată durata Festivalului organizat în toamna lui 2023 la cea de-a 34-a ediție. El nu făcea decât să exprime la modul concentrat… circulația de forță a politicii manageriale în ultimii șapte ani impusă de Geanina Cărbunariu, unde comunitate a fost unul dintre cuvintele-cheie, intrat în puternică rezonanță cu acela de creație, cu o culme care credem că a fost acea minunată atragere a tinerilor urbei nu doar la spectacole, în general, ori ca eficienți voluntari la evenimente majore, dar și prin programe și proiecte coerente și consistente special dedicate lor, într-un pilduitor și rar parteneriat al Teatrului Tineretului cu școlile din oraș și din regiune. Ceea ce a conferit noi conotații pentru titulatura încărcată de glorie a instituției. Sugestiva formulă „Orașul privește teatrul/Teatrul privește orașul” a dobândit un ecou cu totul special odată cu prezentarea chiar în acel festival a premierei aici. melancolia, spectacol preponderent performativ, vizual și metaforic, hrănit din sufletul viu al orașului Piatra Neamț și închinat acestuia, în viziunea scenografei Irina Moscu, debutantă cu acel prilej în regie. Un spectacol circumscris proiectului internațional UNLOCK THE CITY, izvorât sub efectul prelungit al teribilei pandemii ce a blocat lumea întreagă. Finanțat prin Programul Europa creativă 2012–2027, el are în centru ideea de regenarare prin cultură și o metodă ce integrează instrumente și mijloace specifice artei tearale cu cercetarea de tip științific. Prin el, teatrul nemțean devine pentru trei ani partener a trei centre teatrale importante: Piccolo teatro di Milano (Italia), Teatre Llure din Barcelona (Spania) și HET Tonneelhuis din Anvers (Belgia) și a trei instituții universitare nu mai puțin faimoase, anume Universitatea Politehincă din Milano (Italia), Universitatea din Fredrikstad (Norvegia) și Academia de Arte perfromative (Cehia). La începutul acestei veri, regăseam teatrul flancat de aceeași emblemă când am văzut un spectacol despre comunitatea de astăzi a orașului, Fragmente din povestea noastră, cea de-a doua premieră din trilogia prevăzută prin proiectul de anvergură internațională, ultima din această serie, sub semnătura lui Daniel Chirilă, urmând a avea loc în anul 2025, centrată pe relația dintre aria urbană și aceia care o însuflețesc și o definesc, totul în conjuncția cu teatrul.
Fragmente din povestea noastră, pe scenariul și în regia lui Bogdan Zamfir, este un demers scenic în care realitatea și ficțiunea își împletesc granițele permeabile. El compune o imagine a orașului Piatra Neamț la scurgerea a trei decenii postdecembriste în care a pierdut mai bine de 30.000 de locuitori. Accentul cade mai cu seamă asupra celor mai tineri trăitori pe aceste meleaguri, dintre care s-au recrutat ani la rândul „actanții principali” ai acestui „exod”. Înfățișați cu marca distinctivă a generației, hanoracul cel de toate diminețile, zilele și serile, și skateboard-ul cu care interpreții se deplasează cu dezinvoltură nu doar pe scenă ci și printre rândurile de spectatori. Dincolo de reperele exterioare, spectacolul pătrunde în adâncimi. Ale acestei generații ce se desparte de adolescență, cu trăirile generate de ambientul și de spiritul epocii, față cu provocările vieții în căutarea împlinirii ca indivizi, pe de o parte, și constituenți ai societății, pe de altă parte. Perspectivele nu prea le înaripează speranțele, cum aflăm din dialogurile lor scurte, vioaie, atacând aspecte esențiale. Acestui proteic, energic personaj colectiv îi conferă o nuanțată „viață în sine” actorii Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălina Eșanu, Elena Popa, Andrei Merkea-Zapotoțki, Florin Hrițcu și Cristina Ciulei. Pentru ca aceiași interpreți să însuflețească deopotrivă individualități energic jalonate, inclusiv în câteva savuroase compoziții, figuri emblematice de azi și de ieri. Într-o împletire a poveștilor prezentului cu cele ale unui trecut ce mai trimite azi doar prea puține punți de legătură sau chiar a rămas necunoscut pentru foarte mulți. Spectacolul dezvăluie o lume contemporană care se definește prin aspirațiile sale ca și prin frustrările sale, prin dilemele ei existențiale provocate de un prezent pe care acești eroi nu prea știu de unde să-l apuce. Replicile sună familiar în rostirea actorilor care își însușesc un joc firesc, fără exagerări sau stridențe patetice. Poveștile, dincolo de ecoul lor la poalele Pietricicăi, rezonează nu doar cu problematici ale României în general, ci ale lumii noastre globale unde migrația a devenit o problemă majoră. Și nu numai migrația, ci și lipsa locurilor de muncă, de perspectivă existențială. Incertitudinea unui mâine, a viitorului, în general. Mirajul unui Occident ori doar al unui „alt loc” strălucitor sub promisiunea unei pâini sigure, ori a uneia mai albe, poate chiar a unei descătușări spirituale…
Scenariul este bazat pe un extins material documentar rezultat în urma unor interviuri realizate de echipa spectacolului cu persoane particulare sau reprezentanți ai unor instituții locale (cu toții menționați în afișul-caiet program pe care publicul îl primește la intrare). Trecut prin filtrul creator al regizorului-dramaturg, actor român de teatru și de film stabilit azi la Bruxelles, unde a putut până acum să lucreze voiajând între Belgia și Franța cu valoroși oameni de teatru între care celebrul Joel Pommerat și unde este foarte activ în film. Dar iată revine pentru proiecte teatrale în țară. Prin însuși acest (încă destul de scurt) parcurs de viață, regizorul (n. 1986) integrează, într-un fel, dar indirect, propria poveste în povestea colectivă pe care ne-o propune.
Sigur că teatrul nu este o tribună. El nu poate schimba realitatea. Dar poate declanșa revelații, reflecții, emoții… Iar spectacolul de la Piatra Neamț are la modul delicat această virtute, grație unui colectiv artistic omogen sub bagheta energică a regizorului. În spectacol, sunt „înviate” sau plăsmuite în fața personajelor acestui prezent încărcat de zbucium sufletesc, dar și a spectatorilor figurile câtorva înaintași confruntați cu dileme aidoma tinerilor plecați azi să studieze în străinătate ori doar pentru un post de muncă și care nu mai știu dacă să se întoarcă ori să rămână „dincolo”. Ca și cei de azi, și aceia s-au izbit de monștrii timpului lor, de ingratitudinea semenilor, de un contingent ostil determinat de regimuri dictatoriale. Spectacolul, dinamic, fluent, are un decupaj cinematografic, o structură secvențială care, dacă nu în totalitate cizelată la egale cote înalte, are un cert efect polifonic. Contribuie osmotic la această impresie de fluid transmițător de sugestii puternice decorul format din înalte panouri de o mobilitate histrionică, pivotând, suind, coborând (scenografie, Irina Moscu). Ele constituie un mediu ce devine multifuncțional suport de o febrilă vivacitate pentru proiecții care la rândul lor sunt o sursă de dinamism al discursului scenic: fotograme cu clădiri vechi sau dispărute, semne și însemne despre oameni care au impregnat memoria culturală a orașului, chiar unele texte denotative, dar și altele ce capătă în context valoare pregnant simbolică și metaforică (lighting design și video design, Cristian Niculescu).
Între reușitele actoricești, remarcăm evoluția lui Andrei Merkea-Zapotoțki întrupând zelul și dăruirea cărturarului Gh.T. Kirileanu care și-a apărat cu prețul vieții casa nemțeană unde a depozitat impresionanta sa bibliotecă, astăzi prețioasă zestre cu mii de volume pentru oraș, sau monologul șugubăț dar plin de miez al Duhului muntelui-simbol Pietricica, aureolat de suavă poezie în rostirea Ginei Gulai. Apoi, într-un bine sudat tandem scenic, Elena Popa – Maria Hibovski oferă în spectacol două momente minuțios desfășurate și elaborate, cu înaltă emoție artistică. Actrițele îi portretizează mai întâi cu căldură, reverență dar și cu umor inteligent țâșnind cumva din spiritul operei lor pe artiștii plastici Victor Brauner și Jacques Herold, nemțeni prin naștere, care și-au încrucișat o vreme pașii în Parisul care le-a adus consacrarea și faima mondială. Pentru ca cele două să ofere apoi un moment de meditație acidă asupra teatrului, a puterii lui de iradiere a ideilor, dar și asupra întortocheatelor și de atâtea ori dureroaselor relaționări cu Puterea. Un dialog „mut” , am putea zice, dintre o actriță imaginară, Patricia Duvăz, și tânăra Adelina, care i-a preluat monologul spre a-l restitui lumii. Spectacolul nemțean este o pledoarie bine temperată pentru asumarea curajului de a ne scutura fricile. Fricile de orice fel, nu doar cele generate de regimul totalitar ce-l făceau pe Mircea Dinescu să exclame în decembrie ’89, „Poporul român a fost bolnav de frică”. Ci toate spaimele cotidiene, obsedante, paralizante. Evocate, unele, altele doar sugerate în acest demers scenic ce pune cu pregnanță degetul pe răni deschise. Mesajul reverberează nuanțat. Personajul Tânărul (Florin Hrițcu) mai stă pe gânduri balansând în neliniștitoare întrebări: Să plecăm din țară? Să rămânem? Să ne întoarcem? În ce condiții am face-o? Din tot cercul prietenilor lor, Ana (Cristina Ciulei) va alege să rămână. O va face pentru totdeauna? Sau e doar o decizie pe termen scurt? Final deschis imaginației și mai ales reflecției…
Spectacolul Fragmente din povestea noastră a fost o premieră devansată. Inițial era gândită a fi integrată festivalului autumnal pe care teatrul îl organizează (din 1969, nu fără hiatusuri, sincope și drastice transformări structurale). Programarea ei înainte de vacanța de vară a fost menită a marca retragerea de la direcțiunea teatrului a regizoarei Gianina Cărbunariu înainte de a-și încheia cel de-al doilea său mandat managerial.