Detenţia a fost o experienţă întregitoare de suflet, spunea adesea părintele Constantin Voicescu, cunoscut duhovnic, care a suferit în temniță pentru credinţă şi pentru neacceptarea instaurării comunismului.
A fost supranumit ”duhovnicul cetăţii” pentru că, imediat după căderea comunismului, părintele Voicescu era foarte căutat şi îndrăgit de mulţi credincioşi din Bucureşti. A fost unul dintre fondatorii Alianţei Civice şi ai asociaţiei caritabile Christiana.
S-a născut în Bucureşti în 1924. Rămas orfan de la 7 ani, când a venit vremea studiilor, a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din Buzău, unde exista internat. Acolo s-a împrietenit cu alţi colegi care activau în Frăţiile de Cruce, care insuflau tinerilor sentimente puternice religioase şi patriotice. În 1942, era încă elev, când a fost arestat împreună cu alţii de vârsta lui, fiind acuzaţi de regimul antonescian de apartenenţa la Frăţie. A făcut doi ani de închisoare corecţională. A urmat cursurile Facultăţii de Geografie, până în 1948, când a fost din nou arestat poate pentru faptul că la 8 noiembrie 1945, alături de alţi prieteni, a participat la o manifestaţie de ziua Regelui Mihai. A fost arestat pentru a treia oară în 1958, condamnat la muncă silnică pe viață și închis la Aiud.
Transferat de la Piteşti la sanatoriul-penitenciar Târgu Ocna, pentru că făcuse un TBC osos, tânărul Constantin Voicescu, alintat de cei apropiaţi Tică, a considerat că boala aceasta a fost un dar de la Dumnezeu prin care a fost ferit de atrocităţile reeducării de la Piteşti.
La Târgu Ocna a cunoscut atmosfera de duhovnicie de neimaginat pentru cei liberi. Pentru o perioadă, deţinuţii au avut voie să comunice între ei şi toţi cei care au trecut pe acolo mărturisesc că existau atât de mulţi preoţi închişi, încât se spovedeau, făceau rugăciuni comune şi reuşeau să trăiască creştinismul în cea mai înaltă treaptă.
Voicescu i-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, pe părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ion Ianolide, Bartolomeu Anania şi pe mulţi alţii.
Despre perioada de la Târgu Ocna, părintele Voicescu mărturisea: ”Să nu credeţi că noi şedeam toată ziua încrâncenaţi – Doamne fereşte! Făceam rugăciuni, Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară: ne-a fost greu la început, câteva texte, dar pe urmă a mers aşa, curs. Scriam pe plăcuţe de săpun… dar mai făceam şi altele: cântam, ne-aduceam aminte poezii, le învăţam…”.
Aristide Lefa, fost coleg de pușcărie la Târgu Ocna, îşi amintea despre deținutul Voicescu: ”Nu a pregetat să jertfească în permanenţă din raţia de hrană ceea ce era mai consistent, dându-le celor mai grav bolnavi, pentru a-i ajuta să-şi refacă forţele de luptă împotriva bolii; făcea totul fără nici o ostentaţie şi cu discreţia care-l caracteriza. Era singurul mijloc de ajutor, medicamentele specifice bolii lipsind cu desăvârşire”.
Constantin Voicescu a fost eliberat în 1964, s-a angajat muncitor la Uzinele 23 August, apoi patriarhul Justinian Marina i-a dat un post de corector şi legător la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Şi-a terminat studiile de Geografie, apoi a absolvit Teologia, sub imboldul trăirii duhovnicești căpătate în închisoare, devenind preot. A avut trei copii: Mihai, Irina şi Ileana. A fost preot la paraclisul mănăstirii Radu Vodă, apoi la Biserica Sapienţei din Bucureşti.
La 8 septembrie 1997, a murit într-un accident de maşină, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste decedate în Închisoarea pentru Femei de la Mislea.
Vezi și:
”Suferințele părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa în comunism” de Daniela Șontică
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
