”Minciuna” de Florian Zeller – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

253
Imagine din spectacolul ”Minciuna” de Florian Zeller, Teatrul Beit Lessin din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Minciuna” de Florian Zeller, Teatrul Beit Lessin din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanMulți ani de zile nu m-am dus să văd niciun spectacol la Teatrul Beit Lessin. Motivul era că teatrul se specializase parcă pe dramaturgie de bulevard sau cel puțin de succes comercial sigur; mă durea inima să știu că actori de mâna întâi se irosesc acolo pe fleacuri. Timpul a trecut. Mi-am propus să prezint pentru cititorii de pe alte meleaguri teatrul israelian în toate aspectele lui, iar, pe de altă parte, am devenit la bătrânețe, precum am scris aici nu demult, ceva mai înțelegător față de teatrul numit ”de bulevard”, dacă e bine scris, pentru că el răspunde unei nevoi reale, și justificate, a publicului de divertisment teatral bine făcut, în care, până la urmă, binele învinge răul. Pe lângă astea, mi-e greu să nu țin seama că Teatrul Beit Lessin, care primise, în centrul orașului, fosta clădire a Teatrului Cameri (sediul acestuia de pe strada Dizengoff), mutat între timp într-o sală, nou construită, din Lăcașul artelor, Teatrul Beit Lessin așadar a rămas, pentru o perioadă nu se știe cât de lungă, fără sediu, fiindcă în clădirea de pe Dizengoff au început reparații generale. Teatrul joacă deocamdată mereu în deplasare, în diferite săli disponibile din Tel Aviv și în turnee prin țară.

M-am dus să văd, din repertoriul Teatrului Beit Lessin, Minciuna” lui Florian Zeller. Zeller e un autor francez tânăr (e născut în 1979) și prolific; a publicat de-acum vreo cinci romane și o duzină de piese, unele dintre ele jucate cu mare succes (și cronici elogioase) nu numai în Franța, dar și la Londra și la New York; două dintre ele au devenit deja filme. A primit de-acum, în mai puțin de 15 ani, felurite premii și distincții, câte alții nu adună într-o viață; unele dintre ele sunt printre cele mai prestigioase din lume.Zeller 2

Cu riscul de a fi socotit lipsit de modestie, mărturisesc că a mai fost ceva ce m-a făcut să încep o mini-cură de Beit Lessin tocmai cu Minciuna” lui Zeller: spectacolul e pus în scenă de Lior Ashkenazi, care mi-a fost cândva student, înainte de a deveni capul de afiș în teatru și starul de cinema și de televiziune care e acum.

Din păcate, de astă dată n-am putut citi piesa înainte de a vedea spectacolul. Îmi place să cred că la lectură e amuzantă. În lumina montării pe care am văzut-o, nu am deocamdată nici un chef să citesc scrieri ale lui Florian Zeller, în pofida succesului de care se bucură și în pofida numeroaselor distincții pe care le-a primit.

Alice și Paul așteaptă musafiri, pe Michel și pe Laurence. Alice e nervoasă și ar vrea să contramandeze invitația. Ea susține că l-a văzut pe Michel sărutându-se pe stradă cu alta decât nevasta lui și asta o pune într-o situație foarte delicată față de bunii prieteni ai familiei, fiindcă se consideră obligată moral să-i povestească lui Laurence ce-a văzut. Paul e de părere că adevărul trebuie ascuns față de soția înșelată a lui Michel. Minciuna e uneori o dovadă de prietenie, chiar o dovadă de dragoste, afirmă el. Musafirii însă apar și tensiunea sporește. Urmează un ceas de ”eu te-am mințit, ăsta-i adevărul”, ”eu nu te-am mințit, ăsta-i adevărul”, ”eu nu te-am înșelat niciodată, zău că nu te mint”, ”eu te-am înșelat pe toate drumurile, pe cinstea mea”, ”nu te-am înșelat niciodată, asta-i o minciună”, ”când am spus că te-am înșelat, am mințit”, ”vreau să știu adevărul adevărat: când s-a întâmplat”, ”nu minți, spune-mi cu cine m-ai înșelat”, ”totul nu-i decât minciună, ăsta-i adevărul”, ”eu te iubesc și asta nu-i o minciună”, ”adevărul e că am mințit tot timpul”, ”nu te-am mințit, dar asta nu-i adevărat” etc., etc., etc. Poanta e dezvăluită în final, după ce spectatorul avizat a ghicit de mult în ce va consta ea și o tot aștepta: adevărul e că Paul își înșeală nevasta cu Laurence, soția celui mai bun prieten al lui, iar Alice își înșeală bărbatul cu Michel, soțul celei mai bune prietene a ei. Restul e minciună, adică adevăr provizoriu…

Zeller Minciuna

În vremurile când morala proletară era într-o anumită parte a lumii etalonul etic al oricărei comportări omenești, iar realismul socialist etalonul estetic al oricărui fapt artistic, aș fi putut scrie (cum s-a și scris cândva) că am asistat la ”un ceas și jumătate de desfrâu burghez”. Amoralitatea perfectă a comediei lui Florian Zeller (care, chipurile, propovăduiește respectarea riguroasă a adevărului, dar, în fond, nu se sinchisește de adevăr câtuși de puțin) nu mă deranjează însă, pe cât mă deranjează că textul piesei e repetitiv și previzibil. Și nu din cale-afară de spiritual.

Poate că impresia asta se datorează spectacolului. Singurul lucru reușit și agreabil în el este scenografia Ornei Smorgonski, care a creat și decorul, și costumele. Decorul, era să zic miniatural, constă în doi pereți laterali semicirculari și unul frontal față de public; pe un perete se află o bibliotecă, pe altul o vitrină cu bibelouri luminată cu veioze, pe fundal e o imensă pictură abstractă; spațiul de joc e un oval pe care e întins un covor uni; salonul e creat prin două fotolii și o canapea (țevi metalice și tapiserie uni), o mescioară joasă la mijloc și o mică servantă ca bar. Foarte simplu, foarte economicos, foarte elegant. De foarte bun gust. Nimic de prisos, exact ce trebuie pentru ora și jumătate de uite-l că minte, uite-l că nu. Costumele, concepute și ele foarte simplu, fără sofisticări inutile, sunt perfect adecvate personajelor. Luminile spectacolului (Dolev Tzigel), colorate (grrr!), omoară însă cu brio rafinamentele coloristice ale scenografei.

Regia spectacolului a stors din text și din actori toate efectele posibile, lăsându-i pe interpreți să joace îndelung cu buricul spre sală, fără să comunice cu adevărat între ei. Da, și a mai inventat, între scene, niște interludii quasi-dansante, pe fond muzical (muzica – Daniel Solomon), niște interludii absolut superflue.

În rolul lui Paul apare Avi Kushnir, un cunoscut și reputat actor comic. Pe Alice, soția lui, o joacă Lilian Barreto. Celălalt cuplu, ceva mai șters în piesă, e interpretat cu o anumită acuratețe, cu o anumită corectitudine, de Hai Maor și Adi Ghilat. Jocul actoricesc al acestui cvartet, și mai cu seamă al celor doi care beneficiază, dintre roluri, de partea leului, mi s-a părut, una peste alta, gros și grosier, împănat cu trucuri cabotine, plin de ”cârlige” și ”cioace” de două parale. Asta m-a făcut să mă gândesc, pentru a câta oară, la actori de mare și incontestabil talent, pe care succesul ieftin i-a pervertit, i-a denaturat și i-a transformat în bufoni de duzină. Se pot da destule exemple din istoria (tragică) a teatrului comic românesc. Chiar jucat într-un tempo foarte vioi, spectacolul de la Teatrul Beit Lessin cu ”Minciuna” izbutește să obosească și să irite. Dar sala e plină, publicul râde și aplaudă frenetic. Încasările instituției sunt asigurate.

Fotografii din spectacol
Fotografii din spectacol

Și se înțelege, cred, de la sine, că sunt în minoritate, cu obiecțiile mele; critica de teatru israeliană s-a revărsat în elogii asupra meșteșugăriei de gust îndoielnic a actorilor distribuiți în spectacol; că dramaturgia zisă de bulevard reclamă un joc fin, subțire, adesea din vârful buzelor, lejer, tot numai o nuanță și o incitantă ambiguitate, care știe să facă publicului cu ochiul având aerul că e perfect ingenuă, de asta nici cei patru actori, nici regizorul lor și nici criticii elogioși n-au auzit, pe câte înțeleg, nicicând.

Spectatorii pentru care lucrează Beit Lessin sunt spectatori care vin la teatru prin sindicat și oameni mai mult de vârstă mijlocie și, cum se spune, de condiție, care sunt însetați de divertisment și care țin să fie à la page cu fenomenul cultural, considerând că ultimul succes comercial parizian/londonez/new-yorkez reprezintă și ultimul strigăt în materie de teatru modern. Toți acești spectatori nu se omoară după subțirimi psihologice, pentru care nici actorii din partea locului nu posedă întotdeauna mijloacele necesare, și nici admiratorii necondiționați ai acestor actori antenele necesare. Beit Lessin le oferă acestor spectatori actoria pe care ei doresc s-o vadă la teatru, o actorie de clișee; dacă asta e actoria pe care ei și-o doresc pe scenă, și asta e exact ceea ce teatrul le furnizează, nu le pot ura, și teatrului, și spectatorilor lui, decât ”să le fie de bine”.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.