”Patria și limba, o familie extinsă” de Raul Gabriel Gavra

61
patria si familia raul gabriel gavra

În urmă cu mai bine de un an, citind cartea Darul tatălui a protoiereului Andrei Lorgus, o lucrare care pătrunde foarte bine simbolistica vieții de familie, importanța rolurilor fiecărui membru al ei (dar mai ales al tatălui), am dat peste etimologia interesantă a unui cuvânt. Fără să fiu pasionat de acest subiect până la momentul respectiv, fiind uimit de potrivire și conștient de discuția amplă care se poate naște pe baza acestei descoperiri, am aflat că originea cuvântului ”patriotism” nu este una întâmplătoare sau alterată (ca în cazul altor cuvinte, unele care nu mai au deloc un înțeles apropiat sau exact ca în limba din care provin), ci ea este una plină de însemnătate și generoasă. Astfel, fără a lungi prea mult povestea, cuvântul ”patriotism” își are originea în cuvântul grecesc ”patros”, adică ”tată”, pilonul pe care se clădește familia.

Dezvoltând ideea, fără a avea nici măcar o reticență, pot spune că patria este un model superior (ca număr de indivizi care o constituie) al familiei. Asemănările dintre cele două tipuri de familie sunt perfecte. Dar de ce nu le percepem la fel? Paradoxal, și în răspunsul acestei întrebări găsim o similitudine. Nu putem să îi percepem pe toți cei ce sunt de aceeași naționalitate (patria) ca fiind membri ai familiei noastre din cauza distanțării, a necunoașterii și a nevoii de proximitate. La fel se întâmplă și în cazul familiei fiecărui om. Suntem mai apropiați emoțional de rudele cele mai prezente în viața noastră (de părinți, frați și surori), iar de celelalte, mai distanțați (unchi, mătuși, veri etc.). Tot în acest sens, suntem mai bucuroși, mai mândri și mai atenți când vorbim cuiva diferit (din altă zonă a țării) de localitatea, județul sau regiunea noastră, acestea fiindu-ne mai dragi (ca urmare a cunoașterii). Continuând ideea, din păcate, legătura spirituală dintre indivizii unei familii se poate rupe. Un copil părăsit nu își va putea iubi profund părinții, iar un individ depărtat (ca distanță) timpuriu de fratele său nu va putea să aibă un sentiment foarte profund față de acesta (necunoașterea fiind cauza). Prin urmare, totul ține de universul personal, de ceea ce noi credem că înțelegem și cunoaștem mai bine.

Însă există și ceva uimitor care se opune noțiunii de cunoscut, tipic ambelor familii. Un exemplu legat de puterea simțământului (opus cunoașterii detaliate) este cazul unui copil adoptat. Deși acesta își poate iubi foarte mult părinții adoptivi, dacă el știe că aceștia nu sunt părinții lui naturali, sufletul lui nu o să-i poată vedea diferit, o să-i observe așa cum sunt, adoptivi. La fel este și în cazul unui migrant, un român poate trăi într-o altă țară (care îi oferă mai multe), dar el știe că aceea nu este patria lui, singura lui patrie fiind România. Asemenea este și copilul român născut în afara țării, mai ales dacă știe limba sa. După cum spunea Nichita Stănescu (”Limba română este patria mea”), copilul diasporean (care simte în românește) trăiește în patria sa nematerială (limba) și știe că patria sa materială se află altundeva, nu acolo unde s-a născut. Dacă stăm să ne gândim, limba este un mare și prețios dar!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.