Deși grăbit să ajung acasă, mă opresc pentru câteva clipe din drum și cobor spre malul mării. Înainte de toate, poate ar trebui să încep prin a spune că eu nu sunt ca ceilalți. Ce clișeu! Este însă adevărat. Nu o zic eu, ci toate persoanele din jur. Toți au ținut morțiș să-mi demonstreze cât de antisocial și anacronic sunt, un ciudat. În timp ce toată lumea este atrasă de luminile marilor magazine din oraș, eu mă aflu în mijlocul pustietății, lângă apele liniștite și sub cerul obosit al orelor târzii ale după-amiezii. Dar azi nu sunt singur, ci cu un domn cu creștetul capului pleșuv și cu tâmplele cărunte, ce stă lângă stânca pe care șed de obicei. Facem cunoștință. Se numește Moise și marea este una dintre puținele bucurii ale existenței lui.
– De ce iubiți atât de mult marea?, îl întreb eu.
– Tinere, de-a lungul vieții mele, de mic copil și până astăzi, peisajul acesta (marea și apusurile) mi-a fost singura alinare în fața multelor și marilor tristeți, griji și greutăți îndurate. De fiecare dată când mă simțeam vlăguit, când credeam că nu mai pot să răzbesc și îmi pierdeam credința, nemaivăzând rostul acestei existențe, orizontul acesta îmi spunea să nu deznădăjduiesc.
– Vă numiți Moise și ați reușit să vă croiți un drum printre valurile furtunoase ale vieții. Nu credeți că acest nume v-a fost predestinat?
– Nu mă simt special pentru că am reușit să supraviețuiesc. Mulți oameni au făcut-o. Dar cred că acest nume nu l-am primit întâmplător. La fel cum Sfântul Proroc Moise l-a văzut pe Dumnezeu sub forma unei flăcări minunate, eu îl văd pe Creator sub forma acestui soare care ne mângâie în fiecare zi. Și această imagine nu o poate observa oricine, ci doar acei oameni care au fost înzestrați sau și-au cultivat o sensibilitate deosebită.
– Cred că vă înțeleg viziunea. Soarele și El au multe în comun. Uneori, deși nu vedem soarele de mulțimea norilor de pe cer, asta nu înseamnă că el nu există și nu-și trimite razele vitale spre noi. Similar este și Cel de Sus. Deși nu-L vedem de atâtea supărări, asta nu înseamnă că El nu se îngrijește de noi.
– Exact. Și, deși ne depărtăm de El, mereu ne reîntoarcem, Dumnezeu așteptându-ne (ca bunul tată din „Pilda fiului risipitor”). Asemenea cum noi, două puncte de pe Pământ, ne depărtăm și ne apropiem (din nou și din nou) de fața soarelui. În plus, fie că vrem sau nu, ne învârtim în jurul lor.
– Și, după cum există zi și noapte, așa se află și binele, dar și răul în viețile noastre. Le trăim pe toate.
– Sunt întru totul de acord. Dacă stăm să reflectăm, este uimitor câte se întâmplă în acest Univers și ce semnificații poți să descoperi în ele.
– Este adevărat, domnule Moise. Multe minuni se petrec în jur, dar noi, oamenii, de cele mai multe ori, nu le vedem.
– Pentru că ne este teamă de profunzime, pentru că nu vrem să trăim pentru ceea ce contează, pentru veșnicie. Nu vorbim niciodată serios despre ceea ce este după.
– Și cum credeți că o să fie dincolo?
– Știu sigur că am să plec atingând acest orizont superb. Voi fi ca Icar, dar aripile mele nu se vor topi. Am să zbor deasupra mării, o să-mi iau rămas-bun de la pescăruși, am să simt vântul bătându-mi printre degete și, într-un final, am să trec prin soare. Brațele Celui de Sus mă vor cuprinde!
– Magnifică descriere. Când vă ascult vorbind despre cadrul ce îl avem în fața ochilor, neîndoielnic, îmi dau seama cu ce am fost binecuvântați.
– Așa este, băiete. Inamicii ne-au putut fura sau distruge aproape tot: casele, recoltele, pădurile etc., etc. Dar de mare nu s-au putut atinge niciodată! Poate ne-au robit, dar de frumusețea mării n-au putut să ne priveze. Cred eu, asta este cel mai important. Dumnezeu a știut ce să dea omului: ceea ce nu poate să fie luat. Sufletul nu ți-l poate răpi sau înlănțui nimeni, doar tu deții controlul asupra lui. Dacă ai o inimă bună, știi să te bucuri de orice.
– Domnule Moise, aș vrea să vă zic mai multe, dar nu pot decât să afirm că am rămas fără cuvinte. Splendid.
Tăcerea se lasă peste noi, așteptând (cu picioarele ghemuite la piept, îmbrățișate) minunatul spectacol ce stă să înceapă din moment în moment. Marele ghem de lumină este înghițit ușor de apă, întunericul învăluindu-ne pe furiș. În capul meu, tabloul rezugrăvit de domnul Moise creează o nouă percepție asupra a tot ceea ce știam.
Trăim o viață, dar aceasta tot nu este suficientă pentru a descifra toate tainele unui colț de lume. Însă nu putem forța sufletul și mintea, totul trebuie să vină de la sine.
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
