De aproape zece zile mă aflu într-o stare de așteptare și trebuie să mărturisesc, de o emoțională așteptare, pe care cu mulți, mulți ani în urmă am mai trăit-o. Este legată de așteptarea unei vești, a unui mesaj, a unui semn de legătură cu lumea de dincolo de viața ta de aici. La un moment dat se petrece ceva nou în desfășurarea firului vieții, a cotidianului în care te-ai încadrat de câțiva zeci de ani, te-ai supus pur și simplu, mai mult sau mai puțin convins, că nimic nu se mai poate schimba, și deodată ceva, cineva intervine și-ți schimbă, totuși, cursul vieții. Scena își schimbă decorurile, tu însuți încerci să capeți alte costume, alte măști, alte peruci, o altă înfățișare și să reintri pe noua scenă a vieții, într-un nou dialog, cu noi personaje… tu însuți fiind un alt om. Deodată, în așteptarea reintrării în noul episod, îți murmuri replicile, îți reînveți rolul de alt om pe care nu-l mai credeai în stare să revină la viață. Reînvii ca o pasăre Phoenix care a renăscut din propria ei cenușă… Îndrăznești chiar să modifici brusc scenariul, căci nu este nimic nou când afirmăm că viața nu este decât o scenă în care fiecare își joacă rolul după un scenariu scris de el… Și totuși nu este așa… mereu mai intervin anumite persoane, întâmplări, momente pe care nu le poți anticipa, nu le poți presimți, dar care vin peste întâmplările vieții tale și-ți modifică tot spectacolul. Respiri adânc și intri în pielea noului personaj, bucuros că încă ai curaj să faci ceea ce ai mai făcut, cândva de mult… Că încă ai putere să accepți schimbarea și să speri că ai să reziști, fără riscul de a te descuraja și renunța… Modificări la care tu, de multă vreme, ai renunțat să le mai gândești. Te resemnezi, la un moment dat. Atât mi-a fost dat, atâta am…
Așa s-a întâmplat de-aproape doi ani de zile, când la fereastra sufletului meu a bătut discret un OM. Singura mea fereastră, în rest totul era bine zidit în jurul meu, mă aflam într-un spațiu sigur, dar închis și sobru. Mă pregăteam să duc mai departe nostalgia anilor adunați, până cât se poate duce și după aceea nu mai știam nici eu ce va urma să fie. Te lași în mâna sorții, puțin obosită de toate, puțin dezamăgită că numai așa e bine, că numai așa se cuvine, puțin resemnată, că altfel nici nu se mai poate. Doar atât de puțin? Îndrăzneai discret să te întrebi… și totuși.
Și totuși… bătaia aceea la fereastra sufletului, de acum câțiva ani, venită din partea unui om, cunoscut și drag mie de mult mai mulți ani, dar care s-a pierdut în ceața și volbura evenimentelor vieții și cu care nici nu mai aveam decât legături sporadice, a însemnat reînvierea sufletului, reaprinderea unui sâmbure de viață care abia mai pâlpâia sub umbra gândurilor. A însemnat spargerea unui colț de zid, făcând loc unei noi ferestre. Deodată am avut puterea și curajul să dăruiesc ceva care mă acaparase tacit, fără zgomot, fără drept la replică, fără curajul de a mai lupta. Mi se părea că mă lupt, oricum, cu morile de vânt. De nicio parte nu mai venea nicio adiere de suflu nou, de vânt nou la pupa corabiei mele lăsată în voia valurilor. Și, deodată, o mână salvatoare, un gând de departe, magic, a putut schimba totul. A dat un alt sens întregului pe care-l credeai atât de neschimbat. Și atunci ai înțeles. Sufletul nu a mai rămas îngenuncheat, din contră, s-a ridicat până la rama de sus a ferestrei unde s-a auzit bătaia inimii acelui om deosebit și a respirat adânc, și a privit în afară, până departe și a reîntâlnit unda aceea miraculoasă care unește două suflete și le face să se reîntâlnească, să se regăsească și să respire parcă împreună și să se caute, să rămână alături într-o permanentă legătură sufletească. Primești un suflu nou. Reîntinerești. Nu mai vrei să fii bătrân sau să îmbătrânești… Îi rămâi dator pentru tot restul vieții. Nici nu știi cât a mai rămas din el de trăit. Cel puțin pentru un moment dat… Și-atunci încerci să înțelegi, încerci să-ți rescrii scenariul viitor, cu alte personaje, cu alte replici…
Acum am înțeles mesajul bătăii la fereastra sufletului meu, venit din partea unui om de departe dar, în fapt, mereu atât de aproape mie. Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul…
Și așa au început să prindă viață primele mele rânduri. Omul care nu a uitat să bată la fereastra sufletului unui om pierdut în vârtejul vieții, plecat în lumea străină idealurilor sale… O lume nouă, o lume rece, o altă lume pe care cu greu o poți înțelege, accepta. E o lume unde la început erai un străin, unde nu te puteai regăsi nici măcar în conversații, în care uneori făceai eforturi să te regăsești. ”Atâta timp cât nu-ți pasă unde ești, nu te poți rătăci”, sună una din Legile lui Murphy… și eu nu m-am rătăcit, nu m-am lăsat pierdută pe noile cărări necunoscute, ci m-am regăsit. Nu singură, recunosc, cu ajutorul aproape divin al unui om predestinat să facă asemenea minuni…
Alergam cu gândurile aprinse, cu speranțele neciobite și convinsă că voi reuși într-un fel. Mă simțeam aproape ca și girafa pictată de Dalí, cu spinarea în flăcări, plină de curaj și încredere. Ardeam de nerăbdarea de a face ceva deosebit. Pentru cineva, cu cineva, dar toate s-au stins într-o liniștită resemnare.
Așadar, nu a trebuit decât un semnal, ca o baghetă magică, venită de departe, dar cu puteri magice care mi-a reaprins spinarea și umerii de flăcările optimismului, a puterii de a mai încerca. Pentru ultima dată… De-atunci, multe ferestre s-au deschis în jurul meu. Multe gânduri le-am încredințat cuvântului scris și le-am încredințat ”Leviathanului”, cu multe emoții, cu multe ezitări și nesiguranțe. Dar acum, nici nu știu cum să răsplătesc pentru această reînviere la viață? Scriind?
Noaptea, în inima mea, gândeam și se frământa duhul meu până spre ziuă, scriind. Și multe dimineți am întâmpinat cu inima tihnită, când se sfârșea în mine Duhul meu, de mi-am adus aminte de atât de multe întâmplări petrecute odată, de mult… în viața care se lăsa trăită. Acum iată răsplata. ”Decupajele” vieții prind viață. Sunt ca un puzzle care, bine ordonate, își regăsesc locul realcătuind un chip.
Stau și aștept de câteva zile să primesc revista ”Leviathan”, să o am în mână, să o mângâi și să o pot răsfoi și respira… E ca un dar acum la început de an… E ca o răsplată a nesomnului atâtor nopți. E ca o monedă cu care îmi răsplătesc neliniștile. Dar ea se lasă așteptată. Poștașul, știu, nu sună de două ori la ușă, dacă nu sunt acasă pleacă… și se duce undeva, departe, iar darul așteptat rămâne nedăruit… Rămân în casă și-l aștept cu emoții. Îi ascult scrâșnetul roților de la bicicletă și-i aștept semnalul, unu – doi. Aștept că am ceva de primit… Dar până azi nimic… Și, în așteptarea aceasta, deodată, lângă mine, reîntâlnesc tânăra din mine, îndrăgostită până peste urechi care aștepta scrisorile de la iubitul plecat în armată, departe de ea. Totul se petrecea la țară, în satul natal, unde poștașul venea numai o dată pe săptămână. Și dacă nu-i auzeai șareta și nu-l întâmpinai în capul satului, puteai să aștepți încă mult și bine, până venea a doua oară. Oh, Doamne!, neliniștite așteptări! Mai ales când aflai că nici măcar nu ai nimic de primit… Nu întotdeauna venea câte un răspuns la toate, multele scrisori de dragoste scrise și trimise cu o mare nerăbdare. Dar acum speri să primești darul mult așteptat și nici nu îndrăznești să crezi că nu o să vină. Te simți parcă întinerită, te simți aievea tinerei îndrăgostite de odinioară care așteaptă ceva, mult așteptatul dar venit de departe, din partea oamenilor atât de dragi ție… și aștepți plină de speranță. O să vină. Și poate că, de astă dată, poștașul o să sune și a doua oară… Și a sunat.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
