”Povestea ţesătoarelor de apă şi a vrăjitorului din adâncuri” de Carmen Vințan

559
carmen vintan proza fantastica basm leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoA fost odată, ca niciodată, un ţinut numit „Fir de Covor”. Denumirea acestuia provenea de la ocupaţia pe care o aveau locuitorii acestui loc. Aici se găseau covoare ţesute cu fir de mătase, cu fir de aur, de lână, modele mai simple, somptuoase, scumpe şi foarte ieftine. Se zvonea că fetele acestui ţinut puteau reproduce în ţesătura lor imagini cu animale, flori şi multe alte modele şi, oricât de pretenţioşi ar fi fost doritorii de covoare, găseau întotdeauna ce doreau. Mălina, cea mai tânără ţesătoare, la numai şaptesprezece ani devenise renumită în măiestria cu care executa aceste covoare iar frumuseţea ei îi făcea pe toţi flăcăii din sat şi din împrejurimi să îşi dorească să se căsătorească cu ea.

Carmen-Vințan
Carmen Vințan

Într-o dimineaţă de vară mama ei o trimise să strângă vreascuri din pădure. Şi cum mergea pe cărare gândindu-se la cel mai chipeş flăcău din sat, zări din depărtare o luminiţă care strălucea la fereastra unei colibe, în inima pădurii. Grăbi paşii până acolo şi după scurt timp bătu la uşa acesteia. Pentru că nu îi deschise nimeni, intră în casă. Cum păşi peste prag, mare îi fu mirarea când văzu un covor care se derula singur la picioarele ei parcă invitând-o să calce pe el. I se păru neobişnuit, mai ales că era ţesut din fire de apă, dar mai neobişnuit era că nicio picătură nu o udase în timp ce traversa singura încăpere cu un pat şi o masă de lemn, până ajunse în faţa altei uşi deschise intrând într-o grădină cu flori de toate felurile, înconjurată cu un gard de lemn care se ridica până la cer. Aleile cu trandafiri şi lalele, cât şi cele cu iasomie şi lăcrămioare o impresionară cel mai mult, sorbindu-le mireasma îmbătătoare ca un voal sub razele strălucitoare ale soarelui. Rămase un timp acolo, apoi se întoarse pe acelaşi covor de apă. Porni gânditoare pe potecă regretând că nu mai poate aştepta să vină acasă stăpânul sau stăpâna colibei, o persoană ciudată, îşi zise sieşi. Cu cât se apropia de marginea pădurii, gerul năprasnic îi dădea frisoane de frig iar pe jos văzu că zăpada se aşternuse peste tot. Din depărtare coşurile caselor ridicau şireturi de fum împletindu-se cu norii vineţii iar stratul de gheaţă de pe drum îi îngreuna de-a binelea mersul. Până la fântâna de la răscrucea drumului vântul se înteţi suflând nervos prin cămaşa subţire îngheţându-i trupul şi degetele, iar tălpile abia le mai simţea în acele opincuţe subţiri cu care plecase în zorii zilei. Se opri în faţa porţii primei case întâlnite în drumul ei, intră iute în curte şi ciocăni cu putere în uşă până ce ieşi în prag o bătrână. Nu recunoscu din prima clipă, dar când aceasta o invită înăuntru, o întrebă dacă nu este cumva Smaranda. Bătrâna recunoscu că ea este, însă rămase surprinsă de chipul întinerit al Mălinei. La rândul ei fata se uita mirată la faţa ridată şi trupul gârbovit al prietenei ei din copilărie.

– De unde vii, Mălina? o întrebă Smaranda. S-a zvonit că ai fugit de acasă. Au trecut mai bine de cincizeci de ani de atunci.

Fata îi povesti toată întâmplarea de la început până la sfârşit.

– Mai degrabă cred că eşti fiica Mălinei, spuse bătrâna dând din cap cu neîncredere. Asemănarea este atât de mare că nu mi-o pot explica, continuă aceasta aşezându-se pe scaunul de la bucătărie.

– Mama şi tata, mai trăiesc? se interesă Mălina cu speranţă.

– S-au dus de mult, răspunse bătrâna întristată.

– Şi acum ce mă voi face? întrebă fata uimită de întorsătura lucrurilor.

– Du-te la tine acasă!

Bătrâna îi împrumută o haină groasă îndemnând-o să plece. Nu mai zăbovi mult timp şi porni cu nerăbdare, dornică să ajungă cât mai iute la casa părintească din vale.

Singura odaie în care locuiseră cu toţii o găsi năpădită de mucegai. Prin pereţii crăpaţi vântul şuiera năprasnic. Nu putea să locuiască acolo.

– Iată-mă singură pe lume, fără casă şi familie, îşi spuse cu amărăciune. Cum de nu m-am gândit că acel covor este un şiretlic vrăjitoresc? Mă voi întoarce şi voi cere socoteală pentru asta! spuse furioasă. Dar mai bine ar fi renunţat atunci şi nu s-ar mai fi întors niciodată, căci gestul ei necugetat îi făcuse mai mult rău decât şi-a închipuit. Ajunse la locul unde ştia că se află coliba din pădure. Spre surprinderea ei aceasta dispăruse. Găsi doar acel covor de apă plutind printre copaci parcă invitând-o iarăşi să urce pe el. Şi cum făcu asta, covorul se umflă dintr-odată şi se ridică deasupra copacilor acoperind toată pădurea. Mălina se trezi în mijlocului unei uriaşe mări fără margini. Numai soarele se juca cu razele lui pe suprafaţa strălucitoare a apei. Rămase mult timp în picioare privind în jurul ei speriată de câte i se întâmplau. Cum ştia că nu mai există nicio cale de întoarcere (părea a fi sortită pieirii), se gândi că mai bine se va arunca în apă, să fie mâncare la peşti. Numai că oricât încerca ea să se arunce, aceasta o ridica iute la suprafaţă. Atunci porni să meargă într-o direcţie sperând că va ajunge undeva. Şi merse şi merse mult timp pe suprafaţa ei realizând că de fapt se află în acelaşi loc. Şi cum stătea ea în genunchi şi îşi privea chipul în oglinda apei răsfirându-şi degetele cu ochii aţintiţi la picăturile de apă care se scurgeau printre ele, deodată văzu că se răsucesc în fire subţiri şi se înfăşoară într-un ghem în palmele ei. Văzând acestea, fata se porni a face mai multe gheme pe care le adună la picioarele ei. Dar când se plictisi, se supără şi le aruncă în apă, cât mai departe. Atunci marea se despică dintr-odată în două ridicând valuri uriaşe, înghiţind-o cu totul. Însă ea nu muri, ci se trezi pe jos, într-o peşteră. O mătuşică cu părul alb, câlţos, lung până la tălpi, îmbrăcată într-o cămaşă simplă, albă, acoperindu-i picioarele scheletice, se uita când la fată, când la focul din apropiere. Degetele ei subţiri, deformate de bătrâneţe le ţinea aproape lipite de el, şi, deşi acesta încălzea locul împrejurul ei, tremura din toate încheieturile văicărindu-se că nu mai poate de frig.

Mălina îşi dădu vesta jos de pe ea, acoperindu-i spatele. Bătrâna se linişti şi aţipi numaidecât. Fata rămase cu privirea aţintită pe flăcările care ba se înălţau până la tavan, ba coborau până la lemnele arse, ba se împleteau în aer între ele de parcă se jucau în faţa ei. Trecu mult timp până ce bătrâna se porni să vorbească:

– Am fost nevoită să te aduc la coliba din pădure. Pentru că sunt atât de bătrână, nu mai am puterea să ţes covoare de apă şi nu am voie să mă opresc.

– De ce? Cine te obligă să faci asta?

– Am fost o fată fără minte. Locuiam cu părinţii şi cu fraţii mei. În ţinutul acela ploua foarte rar. Ziua soarele ardea ca focul iar noaptea era un frig de crăpau pietrele. Şi pentru că mă săturasem să car apă dintr-un loc îndepărtat până la casa părinţilor mei, iar tălpile imi frigeau pe nisipul încins, mi-am spus că aş face orice numai să am un covor de apă în care să-mi afund picioarele înfierbântate. Dintr-odată, nu ştiu de unde a răsărit ca din pământ un pitic cu o căciulă albastră pe cap, care se puse chiar în faţa mea. Ochii lui mari şi bulbucaţi mă priveau atent. Gura era mare şi râdea fără oprire. Sub piciorele lui plutea un nor de apă. Părea bucuros să îmi îndeplinească dorinţa numai cu simpla condiţie ca eu să-i ţes covoare de apă timp de două sute de ani, după care îmi va reda libertatea. Cum ştiam că nu este posibil să facă cineva un astfel de lucru, nu l-am luat în serios şi i-am spus că sunt de acord cu ce vrea el, să mă lase în pace! A dispărut imediat, însă după numai o clipită m-am trezit stând în picioare deasupra unei mări întinse. În faţa mea apăruse o roată de tors la care trebuia să răsucesc firele de apă, să le fac gheme şi apoi să ţes covoarele. Am făcut asta mai bine de o sută de ani. Când am obosit, vrăjitorul mi-a cerut să caut un ajutor, altfel mă va osândi în Peştera Îngheţată şi mă va lăsa să tremur de frig pentru totdeauna. L-am rugat să-mi dea o oglindă pentru a căuta fetele care ştiu să toarcă cel mai bine. Te-am ales pe tine.

– Pe mine?

– Da. Eşti cea mai bună. I-am promis vrăjitorului din adâncuri că te voi lăsa să continui treaba mea încă o sută de ani, iar mie să-mi redea tinereţea şi familia.

– Eu?

– Te voi urmări să le faci bine.

– M-ai ales împotriva voinţei mele? o întrebă Mălina supărată că îşi pierduse părinţii şi o jumătate din viaţă din pricina acestei bătrâne fără minte.

– Da. Acum va trebui să te apuci de lucru!

Mălina se gândea cum să scape din această poveste în care intrase fără voia ei, aşa că îi spuse:

– Voi face ce spui tu, dar te rog să mă duci la vrăjitor.

Bătrâna scoase oglinda fermecată de sub cămaşa ei şi îi spuse să se apropie. Îl strigă de trei ori pe vrăjitor. Mălina văzu un chip hidos şi rău care dispăru iute în adâncul mării din oglindă. Smulse iute oglinda din mâna bătrânei şi o aruncă direct în foc. Aceasta se repezi să scoată oglinda de acolo, dar Mălina îi dădu peste mână cu mult curaj şi pentru că era mai tânără şi mai puternică, o împinse cât colo. Flăcările se înteţiră dintr-odată, oglinda se sparse cu zgomot în sute de bucăţi mici. Printre lemne se scurseră câteva picături de apă înroşită, apoi focul se stinse brusc. Atunci, ce-i văzură ochii fetei? Bătrâna se transformă într-o fată tânără şi frumoasă, cu părul ca spicul grâului, cu privirea ca cerul şi buzele roşii ca macul. O privea cu recunoştinţă.

– Mulţumesc, îi spuse cu glas suav. M-ai salvat de blestemul vrăjitorului din adâncuri.

– A venit timpul să mergem acasă, fecioară! zise Mălina prinzând curaj. Şi în timp ce se pregăteau să iasă din peşteră auziră un zgomot care cutremură pământul şi căzură sub un pod. O căruţă trasă de patru cai, plină cu baloţi de paie tocmai se opri acolo. Fetele ieşiră pe potecă. Doi flăcăi chipeşi se coborâră din ea şi făcură câţiva paşi să se mai dezmorţească din pricina lungului drum pe care îl făcuseră până aici. Le văzură şi merseră către ele. Deşi fetele erau modest îmbrăcate, frumuseţea lor îi cuceri pe dată şi le luară cu ei în satul lor. Făcură o nuntă ca în poveşti şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.