”Povestea unei caricaturi: «Foamea»” de Lică Barbu

1016
Lică Barbu, ”Foamea”
Lică Barbu, ”Foamea”

proza-scurta-leviathan.ro-logoPrin anii ′80, neastâmpărul de a desena îmi lua tot timpul, până şi nopţile. Era o perioadă de afirmare în viaţa mea. Căutam disperat orice mijloc de a-mi arăta potenţialul în umorul desenat şi trimiteam desene la toate publicaţiile, dar şi la unele festivaluri de umor desenat din străinătate. Adresele de concurs le obţineam de la unii amici, şi ei la rândul lor, căutători de afirmare în caricatură, dar şi doritori de a câştiga un premiu destul de substanţial.

Era deajuns să trimiţi o dată, căci apoi, anul următor, primeai invitaţie, plus pliante, cataloage.

Lică Barbu
Lică Barbu

Să ştiţi că nu era aşa uşor la vremea aceea. Ca să trimiţi ceva în străinătate, era o aventură întreagă, mai ales desene. Trebuia să treci pe la Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Brăila, trebuia să completezi formulare la muzeu, că lucrările nu fac parte din patrimoniul naţional, plicul era verificat-controlat-sigilat, iar la poştă altă birocraţie.

Începând din 1982, anul în care am debutat la revista ”Urzica” cu o caricatură şi cu un text umoristic, trimiteam lucrări în fiecare an la festivaluri organizate în diferite ţări: Belgia, Franţa, Japonia, fosta Iugoslavie, Italia.

Nu câştigasem niciun premiu, dar nici nu prea îmi dădeam silinţa. Aveam şi alte preocupări artistice, iar din lipsă de timp, trimiteam pe ultima sută.

Totuşi, în 1987, primesc o invitaţie de a participa la un festival de umor desenat organizat în Japonia. Tema era ”Foamea”. Nici că nu se putea ceva mai potrivit la vremurile pe care le trăia societatea românească. Îndrăzneala mea ar fi fost prea vizibilă ca să desenez ceva concret.

Şi am găsit ideea, subtilă, fără aluzie directă, de neacuzat.

Am desenat un naufragiat pe o insulă pustie care neavând ce mânca, a prins colţul hârtiei pe care era desenat şi mânca din ea.

Lucrarea era un fel de colaj între personajul desenat şi suportul de hârtie pe care era desenat. Tipărită sau fotografiată, avea alt sens.

În fine! După un timp, primesc prin poştă un pachet. În pachet, o scrisoare de felicitare, scrisă în engleză, cum că primisem ”Onorable Mention”, şi o casetă din catifea mov, pe care era insertată o plăcuţă nichelată cu numele meu cu litere latine şi cu litere japoneze. În interior, într-un locaş special, era o medalie din bronz cu însemnele festivalului, legată cu o banderolă în culori ale steagului japonez. Am leşinat de bucurie. Era o menţiune, na! Dar era aşa de minunat oferită, venită din alte lumi, pe care eu le credeam SF-uri. Şi apoi, nu era oricum. În catalogul ataşat, se menţiona participarea a peste unsprezece mii de lucrări. Parcă primisem Premiul Nobel. Am alergat la ziarul local ”Înainte”, la care eram colaborator periodic cu caricaturi şi texte umoristice, să mă laud cu isprava mea. Rodica Oană, redactorul-şef, şi Virgil Matei, Cornel Dobre, Emil Dobrescu, Stan Munteanu, Corneliu Ifrim, Vasile Rusescu, ziariştii momentului, m-au felicitat sincer. Era şi o victorie a oraşului Brăila despre care ei, aceşti luptători ai cuvântului tipărit, strecurau prin cenzura comunistă, adevărul. După câteva zile, a apărut în ziar articolul despre mine, cât şi ataşat, desenul.

În aceeaşi zi, am fost chemat, prin întreprinderea unde lucram, la Securitate.

Am fost întrebat ce am vrut să spun prin acel desen. Declaraţia mea a fost în scris, normal. Subsemnatul… şi am scris ceea ce am creat prin acel desen: o foame de om naufragiat. Şi atât. Teama că am deranjat un adevăr m-a împins către un bun prieten în acest câmp al creaţiei artistice, Candiano Priceputu, care culmea, era Secretar pentru problemele de propagandă al Comitetului Judeţean de Partid Brăila. Am cerut audienţă.

Candiano, după ce m-am plâns că uite, mă anchetează Securitatea, m-a privit zâmbind şi mi-a spus, simplu, câteva cuvinte care mi-au fost călăuze toată viaţa:

”– Dă-i, mă, în rahat! Fac şi ei activitate. Tu, în schimb, eşti important. Desenul tău e aşa de subtil, că proştii nu se prind. Recunosc, nici eu nu am înţeles pe moment, dar mi-am imaginat originalul tău şi am înţeles. Aşa cum te înţeleg cu grupul tău de pantomimă. Ai umorul la picioare, e arma ta în orice vreme. Eşti puternic şi poţi dărâma prostia doar cu un simplu desen. Şi cum să nu laud un succes al unui brăilean în această lume gri, când proştii au interes şi nu dragoste de adevăr? Hai, la treabă!”

Ceea ce am şi făcut. Tot timpul.

……………………………………………………………………………………………………………….

Multe creaţii artistice din vremea comuniştilor, au trecut de sârma ghimpată a cenzurii idioate prin acei oameni, ca Domnul Candiano Priceputu, aşezaţi în posturi cheie. Nu întâmplător. Dar asta-i altă poveste.

Ianuarie 2018

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.