„Preşedintele Consiliului”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

21
cronica gh miletineanu

cronica de teatru logo leviathanCei care îmi fac onoarea de a-mi urmări cronicile vor fi observat de mult că nu sunt un împătimit al criticilor desfiinţatoare. Sunt raţiuni mai multe, felurite, pentru care consider că un critic profesionist trebuie să se ferească a „demola” spectacolele despre care dă seama, chiar dacă, uneori, ele ar merita observaţii mai dure, mai neîmpăcate, decât cele pe care le obişnuiesc eu, încercând să nu mă las târât de emoţii. Înainte de orice, nu văd utilitatea cronicilor care anulează existenţa obiectului lor. Nu cred că o observaţie critică e mai eficace dacă tonul ei e grosolan – cine are de câştigat din jignirea preopinentului?

La drept vorbind, se întâmplă şi destul de rar ca un spectacol de teatru să mă înfurie de-a binelea.

Deunăzi însă, când am ieşit de la Habima, Teatrul Naţional al ţării, de la spectacolul Preşedintele Consiliului, m-am întrebat cum voi putea scrie despre spectacolul văzut cu îndurare faţă de teatru şi faţă de realizatori.

Autorul piesei, pe care sfertul de foaie care serveşte de program spectacolului o prezintă ca pe o „comedie israeliană originală”, se numeşte Gay Maroz – e un nume cu desăvârşire necunoscut mie, probabil unul dintre nenumăraţii debutanţi care potopesc secretariatele literare ale teatrelor, în Israel ca şi în România, şi ca pretutindeni, cu încercările lor dramaturgice, cel mai adesea aflate foarte departe de perfecţiune literară. Preşedintele Consiliului, cu care Habima şi-a reluat activitatea după lunga perioadă de şomaj impusă de virusul Corona, este un asemenea text pe care nici cea mai mare politeţe de pe lume nu-l poate numi imperfect, deoarece el este, sub raport artistic, cu desăvârşire nul. De la orice secretariat literar care se respectă, autorul ar fi fost trimis la plimbare cu textul comediei lui cu tot. Acţiunea piesei se petrece într-o localitate rurală israeliană, unde Şeful, arab, al Consiliului local a trecut în lumea celor drepţi, iar locul lui urmează să fie luat în Consiliu de un alt arab, care urmează să fie şi înscăunat preşedinte… Vă asigur însă că Marea Revoluţie Franceză, şi mai târziu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie au însemnat răsturnări sociale şi istorice mai importante şi mai zgomotoase – în Israelul de azi numirea unui arab ca şef al Consiliului local produce mult mai puţină agitaţie, de fapt nu produce absolut niciun fel de agitaţie, pentru că numirea respectivă pare întru totul în firea lucrurilor.

În infinita mea candoare, de care nu parvin să mă despart nici trecut considerabil de vârsta pensiei, am putut crede un moment că distribuirea în rolul titular a lui Norman Issa, care e un actor arab admirabil – sunt foarte mândru că m-am numărat cândva printre profesorii lui de la Şcoala de teatru – îi va prilejui acestuia o interpretare magnifică, arătându-ni-l în conflict cu spirite retrograde, cu prejudecăţi etc., etc. Dar rolul nu-i prilejuieşte actorului decât o oră şi jumătate de preumblare prin scenă, şi nimic altceva. Dacă vreunul dintre colegii mei mai tineri doreşte să afle, mai bine de jumătate de secol după ce respectivul nonsens estetic s-a consumat, ce a fost cândva „teoria lipsei de conflict”, el poate să-şi umple acum, la Tel Aviv, această gravă lacună.

Piesa pe care Teatrul Naţional a înscris-o în repertoriu poate fi definită ca fiind nimic despre nimic, şi nimic nu mai poate fi adăugat acestui nimic. Nici chiar admirabila Rivka Gur nu poate să creeze ceva dintr-un rol care nu e nimic. În scenă se intră, din scenă se iese, câteva personaje încă îşi plimbă nimicul pe lângă preşedintele nimicului, de întâmplat nu se întâmplă pe scenă nimic, sunt doar pomenite câteva teme care ar fi meritat, eventual, ceva mai mult decât o dezvoltare de nimic. Această pomenire de teme se face cu o intensitate vocală exagerată faţă de necesităţile comunicării, chiar şi în sala mare a Teatrului Naţional. Spectacolul durează cu totul o oră şi jumătate, din sfert în sfert de oră pe scenă se produce, sau se rosteşte ceva, ce unei părţi din public i se pare amuzant şi în consecinţă produce în sală un vag chicotit.

Spectacolul acesta al Teatrului Naţional al ţării a fost pus în scenă de doi absolvenţi ai Şcolii de Teatru Beit-Zvi, actori amândoi, niciunul regizor. Unul dintre cei doi şi-a asumat şi alcătuirea benzii sonore a serii, treabă pentru care presupun că a fost şi retribuit, deşi ilustraţia sonoră a montării nu se distinge printr-o capacitate ieşită din comun de a crea atmosferă, vreo atmosferă specifică oarecare. Pentru cine n-a ştiut niciodată şi pentru cine a uitat, precizez că la respectiva şcoală de teatru funcţionează ca pedagogi câţiva regizori de teatru profesionişti, care şi-au dovedit nu o dată competenţa profesională.

Cel dintâi decor al acestei montări era alcătuit din şapte fâşii verticale – colaje hidoase din elemente de birou; scena de la Teatrul Naţional dispunând însă de o turnantă, cel de al doilea decor al spectacolului şi-a făcut apariţia prin rotirea acestei turnante cu tot ce era instalat pe ea, fiind şi el, acest al doilea decor, un colaj hidos de elemente de birou. Diverse sugestii de spaţii de birou au alternat aşadar pentru a crea publicului apăsarea locului acţiunii, o sugestie a sublimului birocratic. În acest spaţiu interpreţii piesei au răcnit cât au putut, considerând că numai volumul vocal maxim poate pune în valoare subtilităţile textului alcătuit de Gai Maroz.

O seară pierdută, prin urmare, pierdută fără nicio compensaţie… Pierdută nu numai de  mine, ci de toţi cei care ne-am dus în seara respectivă la teatru, la Teatrul Naţional, la Sala Rovina, Sala cea Mare, să ne îmbogăţim minţile şi simţirea… Nu-mi dau seama dacă ceilalţi păgubiţi de prima scenă a ţării au resimţit paguba la fel ca mine – poate că printre ceilalţi au fost şi unii care nu s-au socotit grav înşelaţi… Vor fi fost poate şi unii care să considere că teatrul vinde exact marfa care se aşteaptă de la el, şi dacă cineva aşteaptă mai mult, atunci îşi merită pe deplin dezamăgirile.

Recenta premieră de la Teatrul Naţional aduce pe scenă un text diletant, într-un decor diletant, într-o punere în scenă diletantă şi jucat diletant, în pofida reputaţiei profesionale a actorilor distribuiţi în spectacol. Am înţeles că mă aflu în faţa unui spectacol de amatori la câteva minute după începutul acestuia – şi în aceeaşi clipă am încetat să mă enervez. Dacă Teatrul Naţional Habima socoteşte oportun să-şi invite spectatorii la o montare de amatori, nu văd de ce ar trebui să mă consum eu peste măsură.

Oricum, nu cred ca printre spectatorii de aseară să se fi aflat câţiva dintre cei care l-au văzut cu ani în urmă pe Norman Issa în rolul lui Teseu din Fedra lui Racine, ca să ştie cum găseşte cu cale Teatrul Naţional să irosească şi să degradeze un mare talent.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.