În cadrul parteneriatului media dintre Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză (MTTLC), din cadrul Universității București și Leviathan (v. articolul din 29 decembrie 2024, click aici), publicăm traduceri ale masteranzilor pe site-ul leviathan.ro și în revista culturală trimestrială „Leviathan”.
Astăzi, două texte în proză de Rudy Roth, în traducerile realizate de Ana-Maria Duță și Sorina Lincă. Aceste texte și celelalte în traducerile masteranzilor vor fi publicate și în numerele viitoare ale revistei „Leviathan”.
Rudy Roth
Liniștea tăcerilor permeabile
Adevărul e că, pur și simplu, mi-a fost imposibil să spun ceva. Și când spun „ceva”, nu mă refer la vreo replică demnă de-un scenariu hollywoodian. Sau măcar la vreo remarcă stupidă dintr-o telenovelă de mâna a șaptea. Ci la „ceva”, în sensul de orice. O succesiune onomatopeică sau măcar aleatorie de sunete care să spargă cumva, oricum, liniștea apăsătoare care se așezase între noi… Liniștea de după acel „În aprilie plecăm la Sydney… Definitiv”. Liniștea care-mi căzuse peste umeri, peste vise și peste gânduri, ca o condamnare… care mă transformase, dintr-odată, într-un impostor în propria mea poveste de dragoste…
Ploua… Curgeau cerurile peste Cișmigiu ca într-un soi de improvizație regizorală a toamnei bucureștene. Și, în mijlocul acestui diluviu în miniatură, noi, unul lângă altul. Înconjurați de o tăcere densă, care nu lăsa loc niciunui cuvânt. Izbiți cu înverșunare de stropii de apă care, cel puțin în cazul meu, aveau un caracter amniotic. Strânși într-o menghină emoțională care făcea timpul să pară, dintr-odată, îngust… La un moment dat am luat-o în brațe și, aproape instantaneu, am simțit-o plonjând în mine. Aproape la fel ca întâia dată când ne-am îmbrățișat. Și știu că tot ceea ce-mi doream era să fi putut plânge împreună cu ea. În ploaia aia care cădea peste ruinele din Cișmigiu și peste iluziile noastre.
Până în acel moment, Andreea și cu mine fusesem „oficial” împreună două luni, trei zile și aproape o oră. Asta în timpul celorlalți oameni. Conform timpului nostru, trecuseră peste noi multe eternități. Eternități care mă făcuseră să nu-mi mai aparțin. Care mă făcuseră, pentru a doua oară în viață, să abdic de la principiul meu anti-îndrăgostire. Care mă scoseseră din rutina paturilor și emoțiilor de conjunctură…
M-am întrebat, mult timp după ce povestea noastră ajunsese o amintire, dacă nu cumva iubirea pentru Andreea nu fusese opera orgoliului meu. Pentru că, pentru ea, eu fusesem primul. Primul căreia decisese să-i ofere trupul, visele, gândurile și mângâierile ei. Nu cumva asta, m-am întrebat deseori, să mă fi făcut să-mi proiectez, în fapt, o realitate paralelă vis-à-vis de noi? Dacă, de fapt, toată construcția mea mentală și toate emoțiile erau doar niște derapaje adamice de mascul-alfa? Dacă eram, așa cum spuneau prietenii mei, un alt fraier?
Atunci însă, în timpul nostru, nu mă atingea nimic. Doar ea. Fiecare noapte de dragoste în brațele ei era o etapă într-o reconquista a sufletului meu. O eliberare din lanțurile auto-controlului. Adevărul e că mă amuza teribil modul ei de a se abandona în plăcere. Era ceva între teamă și mirare, ca și cum îi era rușine de modul în care se manifesta atunci când simțea plăcere. De faptul că nu-și putea controla trupul și mintea în momentele de paroxism. Și dincolo de toate astea, eu, trăind prin ea fiecare senzație. Și asumându-mi-le inconștient, ca și cum ar fi fost propriile mele senzații.
Nu știu cât am stat atunci îmbrățișați în liniștea acelei ploi. Poate o oră, poate mai puțin. Oricum, eram conștienți că era ultima oară când, împreună, mai aparțineam doar timpului nostru. Și prima dată când tăcerile noastre deveniseră permeabile. Când musteau de apă și tristețe.
Ultima dată am făcut dragoste în dimineața în care a plecat către aeroport. Nu aș fi vrut. În fapt, până atunci, tot încercasem să-mi reprim nevoia de brațele și de zâmbetul ei. Și să pot să mă ofer, rece și lucid, oricărei femei care m-ar fi dorit. Dar n-am putut. Nici până atunci, nici mult timp după aceea… Uneori, mai vorbim și simt că amândoi continuăm să regretăm acel timp al nostru. Și, evident, faptul că nici măcar nu putem vedea același cer…
9 mai 2007
Leviathan, Anul V, Nr. 2 (15), aprilie–iunie 2022, p. 159
Rudy Roth
The Stillness of Pervious Silences
Translated into English by Ana-Maria Duță
The truth is that it was simply impossible for me to say something. And when I say ”something”, I don’t mean some line worthy of a Hollywood script. Or even some stupid remark from a tenth-rate soap opera. But ”something”, in the sense of anything. An onomatopoeic sequence or at least one of random sounds that could somehow, in any way, break the burdensome silence that had settled between us… The silence after that ”In April we’re leaving for Sydney… Permanently”. The silence that had fallen on my shoulders, on my dreams, and on my thoughts, like a sentence…that had transformed me, at once, in an impostor in my own love story.
It was raining… The skies were pouring over Cișmigiu like in some sort of directorial improvisation done by the Bucharest autumn. And there we were, in the middle of this miniature deluge, side by side. Surrounded by a heavy stillness which left no room for words. Relentlessly hit by drops of water that, at least in my case, had an amniotic trait. Pressed by an emotional vice that made time suddenly seem narrow… At one point I took her in my arms and, almost instantly, I felt her diving into them. It was nearly the same as the first time we hugged. And I know that all I wanted was to be able to cry with her. In that rain that fell over Cișmigiu’s ruins and over our illusions.
Up until that moment, Andreea and I had been ”officially” dating for two months, three days and almost an hour. That was in other people’s time. According to our time, many eternities had passed us by. Eternities that had caused me to not belong to myself anymore. That had made me, for the second time in my life, renounce my anti-falling-in-love principle. That had taken me out of the routine of fleeting nights and emotions…
Long after our story had become a memory, I wondered if my love for Andreea had been only the work of my pride. Because, for her, I had been the first one. The first to whom she had decided to offer her body, her dreams, thoughts, and caresses. Could that be, I often asked myself, what had actually made me imagine a parallel reality when it came to us? Could it be that my entire mental construction and all emotions had been, in fact, only some Adamic alpha-male lapses? Had I been, as my friends used to say, just another fool?
Back then, though, in our time, nothing could touch me. Only she could. Every night of love spent in her embrace was only a step towards a reconquista of my soul. A liberation from the shackles of self-control. The truth is that her way of losing herself in pleasure used to amuse me terribly. It was something between fear and wonder, as if she was ashamed by the way in which she acted when she felt pleasure. By the fact that she couldn’t control her body and mind during those moments of paroxysm. And beyond all of these, by me living every sensation through her. And unconsciously undertaking them, as if they were my own.
I don’t know for how long we stayed there, embraced in the stillness of that rain. Perhaps an hour, perhaps less. Anyway, we were aware that it was going to be the last time when, together, we belonged only to our time. And the first time when our silences became pervious. When they overflowed with water and sadness.
The last time we made love was the morning she left for the airport. I wouldn’t have wanted to. In fact, up until then, I had kept trying to supress my need for her arms and her smile. And to be able to offer myself, cold and lucid, to any other woman who would have wanted me. But I couldn’t. Not until then, nor long after that… Sometimes we talk and I feel how both of us continue to regret that time of ours. And, obviously, the fact that we can’t even look at the same sky…
The 9th of May 2007
Leviathan, Year V, No. 2 (15), April–June 2022, p. 159
Rudy Roth
Fluture de noapte
Stau de vreo jumătate de oră și-l privesc. Fără cuvinte. Ca la cinematograf. Evident, mă intrigă faptul că din toate ferestrele lumii a ales-o pe a mea și, culmea, a făcut-o ca și când ar intui că prin atitudinea lui sfidează orice urmă de concentrare rămasă în mine la capătul unei zile obositoare. Mă intrigă prezența lui. Simt ca m-aș duce să cotrobăi prin bucătărie după ceva cofeină care să-mi răsfețe papilele gustative, dar mai mult ca sigur ar fi o utopie să cred că am să și găsesc așa ceva. Mai bine îmi aprind o altă țigară.
Fumez încet, aproape pasional și privesc insecta asta imobilă care stă lipită de perete cu un stoicism nebun și adevărul e că nu-i înțeleg rațiunea. Ce naiba o fi fost în mintea lui de fluture – oare o avea așa ceva? – să vină și să invadeze semi-obscuritatea lumii mele? Mă rog, naiba știe. Oricum, mă enervează. Aș întinde mâna să-l prind în căușul palmei. Mai bine nu, n-am motiv…
Probabil că în mintea lui de fluture – iar mă întreb dacă o avea așa ceva – nu înțelege ce i se întâmplă sau unde se află. Ca și mine de altfel. I-o fi teamă? Poate că da. Oarecum, și mie. De fapt, poate că așa cum eu simt că încep să mă închid într-o coajă de nucă și el simte un soi de încătușare a zborului. O reîntoarcere stupidă și prematură în întuneric. Și dacă stau bine să mă gândesc, în esență, chiar pot fi percepute similitudini între cioburile și zidurile mele, și coconul lui.
Mai trag un fum din țigară și, concomitent, mă întreb dacă-și aduce aminte ceva. Eventual de prima explozie de lumină, de prima întindere a aripilor după ce a părăsit crisalida, de prima dată când s-a ridicat de la pământ, mai întâi stângaci și apoi din ce în ce mai liber, mereu mai liber. Probabil că nu, la urma urmei, ce naiba, e un fluture! De fapt, mai știi? Mâine, poimâine, aflu dintr-un documentar difuzat pe National Geographic cum că fluturii au memorie. Mai bine nu-l subestimez. Dacă are memorie, atunci probabil că-și aduce aminte și de viața dinăuntrul peretelui uscat al lumii lui de umbre și – mai mult ca sigur – de iluziile pe care și le vindea sie însuși atunci când percepea sunetele venite de dincolo. Dacă are memorie, atunci s-a hrănit și el cu himere în așteptarea certitudinilor… ca și mine.
Îmi aduc aminte că am citit undeva cum că fluturii percep organic nevoia de a zbura aproape continuu în cele câteva sute de ore de viață. O fi din cauză că își simt zborul încă dinainte de a simți căldura rece a luminii de dincolo de peretele crisalidei. Adică insectele astea nu fac altceva decât să zboare, fără motiv, fără sistem de referință? Pur și simplu ciudat. Cel puțin ciudat. Dar frumos. La urma urmei și noi visăm la libertate, la zbor, dar ne încătușăm cu tot soiul de reguli, prejudecăți și orgoliu.
Hai, că l-am prins! Nu-mi place atingerea aripilor lui. E aproape umedă. Îl țin între palme, cu suficient loc să se miște, dar insuficient pentru a putea vedea lumina. Mda. A capitulat cam repede. Ciudat fluturele ăsta. E aproape uman. Sau îi place atingerea epidermei, deși nu prea cred. Îl arunc pe fereastră și nici măcar nu văd unde se duce. Probabil din cauza culorii imposibile pe care o are. De fapt, nici nu contează. Să se ducă în lumea lui de aripi umede…
Palma de Mallorca, Spania
Leviathan, Anul III, Nr. 4 (9), octombrie–decembrie 2020, p. 140
Rudy Roth
Moth
Translated into English by Sorina Lincă
‘ve been sitting here for about half an hour, watching him. Speechless. Like at the movies. Obviously, I’m intrigued by the fact that, of all the windows in the world, he chose mine, and, even more so, he did it as if he sensed that his attitude was defying every shred of focus I had left at the end of a tiring day. His presence intrigues me. I feel like going to rummage through the kitchen for some caffeine to pamper my taste buds, but it would most likely be foolish to believe that I will find anything. I’d better light another cigarette.
I’m smoking slowly, almost passionately, staring at this motionless insect stuck to the wall with crazy stoicism, and the truth is, I don’t get its logic. What the hell was going on in its moth mind – assuming it even has one – when it came and invaded the dimness of my world? Well, the hell knows. Anyway, it annoys me. I would reach out to catch it in the palm of my hand. Better not, I don’t have a reason…
In its insect mind – and again, I wonder if it even has one – it probably does not understand what is happening to it or where it is. Just like me, actually. Is it afraid? Perhaps. In a way, so am I. In fact, maybe just as I feel myself beginning to retreat into my shell, it feels like it’s being somehow held back from flying. A stupid and premature return to darkness. And if I think about it carefully, there are actually similarities between my shards and walls and its cocoon.
I draw another puff on my cigarette and wonder if it remembers anything. Maybe the first burst of light, the first spread of its wings after leaving the chrysalis, the first time it rose from the ground, clumsily at first and then more and more freely, ever more freely. Probably not, after all, damn it, it’s a butterfly! Actually, who knows? Tomorrow, or the day after, I’ll learn from a documentary on National Geographic that butterflies have memory. I’d better not underestimate it. If it does have memory, then it probably remembers its life inside the dry wall of its world of shadows and – most likely – the illusions it sold to itself when it perceived the sounds coming from beyond. If it has memory, then it too fed on chimeras while waiting for certainties… just like me.
I remember reading somewhere that butterflies innately feel the need to fly almost continuously during their few hundred hours of life. Perhaps it is because they sense their flight even before they feel the cool warmth of the light beyond the wall of the chrysalis. So, these insects do nothing but fly, without reason, without a reference system? That’s just weird. Strange, at least. But beautiful. After all, we too dream of freedom, of flying, but we shackle ourselves with all sorts of rules, prejudices, and pride.
Yes, I’ve caught it! I don’t like the feel of its wings. They’re almost damp. I hold it between my palms, giving it enough room to move, but not enough to see the light. Yeah. It surrendered pretty quickly. What a strange butterfly. It’s almost human. Or maybe it likes the feel of human skin, although I don’t think so. I throw it out the window and I can’t even see where it goes. Probably because of its impossible colour. Actually, it doesn’t matter. It can go to its world of wet wings…
Palma de Mallorca, Spain
Leviathan, Year III, No. 4 (9), October–December 2020, p. 140
