În contextul programului Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2023, Festivalul Euroregional de Teatru de la Timișoara (TESZT), patronat și găzduit de Teatrul Maghiar „Csiki Gergely”, condus de actorul Balász Attila, a fost de o amploare fără precedent: treizeci și unu de spectacole din cincisprezece țări, în opt zile. În cele ce urmează, mă voi referi la câteva reprezentații care mi s-au părut (între tot ce am reușit eu să văd) printre cele mai provocatoare sub raportul formulei scenice, al mesajului lor estetic și ideatic. Pe drept, ele înnobilează palmaresul ediției din acest an.
• Unul dintre artiștii care sunt convinsă că nu vor părăsi prea curând memoria publicului este Euripides Laskaridis, fondatorul companiei Osmosis. În prima zi de festival, el a interpretat un solo de numai 40 de minute intitulat Relic, la care semnează regia, coregrafia, scenografia. Patruzeci de minute cât un imens univers uman și o mare lecție de teatru de o cutezanță a transgresării limitelor cu totul insolită. Un teatru fizic de un dinamism și o imaginație debordante, dominat de surpriza melajului dintre familiar și neașteptat. Printre obiecte banale, se profilează o ființă incertă sexual, aproape respingătoare în prima clipă cu rotunjimi enorme, deformată, grotescă. Sub masca compactă și costumul gros, printr-un discurs puternic vizual și sonor, artistul va pune stăpânire pe nesimțite pe toate inimile. Poveste despre memorie și prezent, despre trecut și palpitul lui în noi. Prin limbajul corporal inedit ce amestecă teatrul de obiecte, commedia dell’arte, dansul de cabaret… artistul se metamorfozează, într-un ritm de un dinamism uimitor, în diferite personaje, egal credibile, bărbați ori femei, deopotrivă apte să ne poarte cu ele într-un univers delirant, printre cruzimile realității de zi cu zi și absurdul ei, printre stări și emoții a căror adâncime face pandant seducător cu bizareria. Ca actor, s-a format în Grecia, iar ca regizor, la New York. Mai aflăm că a lucrat sub bagheta unor directori de scenă precum Robert Wilson și Dimitris Papaionnou, sau că revista „Tanz” îi apreciază creația ca fiind „genială și debordantă”. Aplauzele prelungi ale publicului timișorean se adaugă miilor de reacții de o căldură similară pe care le-a cucerit, din 2016 când Relic, co-producție a companiei Osmosis și Atena & Epidaur Festival, a avut premiera la Barcelona și până în prezent când palmaresul acestei producției numără prezențe în peste douăzeci de festivaluri internaționale din Europa și din SUA.
• „Pe mine, ca regizor, poezia mă inspiră mai mult decât o piesă de teatru pentru că îmi dă o mai mare libertate de creație.” Sunt cuvintele lui Mezei Kinga, regizoare, muziciană, pictoriță. Adevărul acestei declarații l-am resimțit din plin la spectacolul său Noaptea, realizat cu Atelierul Creativ Kanjiža (Serbia). Îl proba copleșitoarea emoție pe care a produs-o în sala mare a teatrului. Și asupra acelora care erau familiarizați cu lirica lui Janos Pilinski (1921–1981) pe care este construit (dramaturgia Kinga Mezei și Oláh Támas), și asupra acelora care descopereau acum versurile acestui poet socotit unul dintre cei mai importanți poeți de limbă maghiară din secolul trecut. Este o producție de un sincretism fascinant, un veritabil poem vizual și auditiv, metaforic și filosofic. Aici versul poetului care împletește teme catolice cu întrebări existențiale ce definesc o lume cu fundamentele morale zdruncinate, lipsită de orizonturi spirituale, autodistructivă și alienantă, gândurile lui despre singurătate și înstrăinare, despre milă și har, renunțare și aneantizarea speranței, despre neliniști cotidiene și sete de împlinire în absolut, despre nevoia de celălalt și de sinele purificat sunt reverberate prin acordurile muzicii compuse de Szilard Mezei (melanj între clasic și jazz contemporan) și interpretate live de un trio prezent în fundalul spațiului de joc, țâșnesc întretăiate de clinchetele unui univers sonor paralel. Ele se răspândesc ca undele concentrice în penumbra difuză străbătută de raze venite parcă din altă dimensiune, creatoare de mister, de neliniște aplocaliptică (light design: László Dobó și Róbert Majóros). Prin rostire (uneori incantatorie) și o plasticitate corporală foarte grăitoare, cei șase performeri compun imaginea unui univers delirant, terifiant, în perechi sau triplete interpretative, dublați uneori de păpușile pe care ei înșiși le mânuiesc într-o multiplicare a perspectivei asupra aceleiași apăsătoare paradigme, unde termenii devin substituibili, umbră/noapte/moarte. Întregesc atmosfera ca de sfârșit de lume elemente investite cu valențe metaforice, cum sunt ancadramentele metalice printre care actorii se mișcă precum în vis ori într-un coșmar, măștile înfricoșătoare pe care le poartă ori acele cuburi simbolizând încercările vieții, costumele în nuanțe incerte, estompate la fel ca arena pe care ei pășesc „între cer și pământ” (Péter Ondraschek, scenografie; Erika Janovics, designer costume, păpuși, măști). Cred că este un spectacol care răspunde cu brio cu țelul acestui laborator teatral care l-a produs în orașul natal al marelui Josef Nadj. Cu reverență față de geniul creator al aceluia.
• Deloc întâmplător faptul că pentru prima producție a Companiei „Belova-Iacobelli”, Tchaika (2018), cele două fondatoare, Natașa Belova, rusoaică stabilită în Belgia, de profesie istoric convertită la lumea teatrului ca scenografă și marionetistă, și Tita Iacobelii, din Chile, actriță și regizoare, au ales să se refere la Pescărușul. Piesa cehoviană are în centrul ei teme precum creația și originalitatea, atutenticitatea talentului și vocația, legătura dintre teatru și viață, iar asta se potrivește pentru o poveste despre teatru. Dar ceea ce propun realizatoarele prin acest spectacol ține în mod incontestabil de cutezanță și izbândă. Un spectacol pentru o actriță și o marionetă. Formula nu este desigur neobișnuită pentru domeniul păpușeriei, ceea ce impresionează aici și explică salba de premii culese peste tot în lume sunt abilitățile cu totul remarcabile ale mânuitoarei ciliene care ating zona de altitudine a performanței, forța magică a sugestiei în jocul cu marioneta pe corp, precum și subtilitatea scenariului mustind de poezie și sensibilitate. Spectacolul propune glisare pe o axă largă între trecut și viitor, sondarea întrepătrunderilor inefabile dintre viață și teatru. Chaika (personajul-marionetă) este o actriță bătrână care venind din negura culiselor (precum din cea a timpului) nu mai știe pentru ce se află în scenă (gândul ne poartă spre un alt text cehovian, Cântec de lebădă, sau spre o monodramă tot celebră, Barrymore, de William Luce). Tânăra ei însoțitoare (personajul uman) îi amintește că trebuie să o joace pe Arkadina din Pescărușul și este rolul ei de retragere din teatru. Amintirile însă dau năvală, mai puternice decât imperativele unui prezent în care reperele par complet pierdute, iar glasul certitudinilor de odinioară se ridică dominant: cândva Chaika i-a dat strălucire altui personaj din piesă, Nina. Eroina, ca și propria ei tinerețe, o bântuie , o domină. Într-un du-te-vino emoționant între trecut și viitor, între viață personală marcată de erodarea fizică și mentală și viața teatrului cu puterea lui regeneratoare. De o manieră memorabilă, Iacobelli conferă personajelor formidabile nuanțe care țin de condiția umană în general, pe de o parte, și de fascinația lumii teatrului, pe de alta. Dar de-a dreptul exemplară este capacitatea de „dedublare” a interpretei, priceperea de a da naștere unei tulburătoare simbioze dintre cele două personaje întrupate aici :actrița bătrână și tânăra ei însoțitoare care o ghidează/veghează, pe care le propune în înfățișări tranșant distincte, cu gestica și mișcarea, cu glasurile caracterizând două vârste atât de diferite (interpreta va face și alte „voci”, căci în încercarea de a recupera naratologia și sensurile piesei, Tchaica-Arkadina se confruntă când cu Treplev și încrâncenarea lui, când cu Trigorin și infidelitățile lui), dar mai ales de a le da suflet și rațiune împreună. Într-o relație de un realism, de un dramatism și o empatie care trec rampa în valuri. Și a binemeritat aplauzele îndelungate ale asistenței.
• Cu o insolită abordare a capodoperei shakespeariene, Romeo și Julieta. Ultimele ore, spectacol nonverbal, Compania italiană Imperfect Dancers, fondată în 2009, iar acum deja un nume sonor pe frontispiciul dansului contemporan european, a revenit și anul acesta la TESZT. Cu fondatorii ei în prim-plan: Walter Matteini și Ina Broeckx, semnând conceptul și regia (cea din urmă și performer într-un tulburător rol al Destinului realizat cu forță expresivă iradiantă). Coregrafia se desenează în tușe viguroase, corpurile în mișcare atletică trimit cumva gândul către gimnastica ritmică dimpreună cu costumația multicoloră și muzica modernă, nu clasică, tradițională, cum ne-am fi putut aștepta. Prinde contur, astfel, un tot dinamic, creator de atmosferă, de inefabilă sugestie a paroxismul trăirii protagoniștilor nepieritoarei povești de iubire, a frumuseții, purității și profunzimii sentimentului lor. Romeo și Julieta, surprinși în clipele dinaintea împlinirii implacabilei soarte, devin un nucleu incendiar de energie al unui carusel caleidoscopic în care își retrăiesc momentele tragediei lor. Dansatorii compun și recompun în crescendo, aproape în sufocantă succesiune, flash-urile memoriei unde regăsim intrigile dintre familiile nefericiților îndrăgostiți, conflictele incapabile însă să atenueze trăinicia, durabilitatea sentimentului, egal împărtășit de protagoniștii ce pier îmbrățișați într-o tulburătoare contopire. Generozitatea mesajului ce a răzbătut secolele, purtând efigia iubirii adevărate care este eternă și călăuzește în veșnicie, este completată de accentuarea ideii că iubirea se poate naște la orice vârstă. Iar omul are dreptul de a o primi oricând apare ea. Iată de ce, în spectacol, alături de cei opt dansatori ai companiei, sunt invitate și două cupluri de neprofesioniști (aici din comunitatea Timișoarei), unul de adolescenți și unul de vârstnici.
• Foamea, coproducție Trafó – Teatrul Vörösmarty (Budapesta), spectacol incitant prin ideea care îi stă la bază și prin mijloacele de realizare, a încheiat, la cote de înaltă emoție și apreciere, TESZT 2023. Este o dramatizare (Nagy Péter István și Sándor Iúlia) a romanului preponderent autobiografic care în 1890 îl impunea ca scriitor pe Knut Hamsun. Și, totodată, într-un alt plan, spectacolul este un îndemn la meditație asupra raportului între geniul creator și convingerile în plan strict omenesc care pot genera controverse și chiar umbri personalitatea unui scriitor. Această dimensiune este motivată, legitimată de cazul autorului supranumit Dostoievski al Norvegiei, care a deschis drumuri spre literatura modernă pe care au pășit un Kafka ori Camus, care a primit un Nobel pentru literatură (1920), dar și-a format indubitabile simpatii pronaziste ce l-au izolat într-un con de respingere. Demersul artistic nu judecă, nu dă verdicte, ci aduce laolaltă, lăsând spectatorului aprecierea, figura lui Pedersen (eroul romanului puternic marcat autobiografic) și imaginea autorului la senectute. Regizorul Nagy Péter István găsește un limbaj scenic în care teatrul, proiecțiile video și imaginile filmate în direct (director de imagine: Vincze Alina) se îmbină osmotic, potențate într-un cadru scenografic sugestiv, funcțional (Devich Botond), cu multiple, misterioase zone alveolare, irizări terifiante ale eclerajului și un univers sonor reverberant. Este menit a traduce halucinațiile, rătăcirile prin spațiu și în propria închipuire, frustrările personajului, tânărul scriitor, și realitatea ostilă lui din Christiania (Oslo de azi) unde acesta este neîncetat hăituit de lipsuri, la limita subzistenței, îndârjit de nevoia de afirmare fără compromisuri în plan creativ, însetat de iubire. Și a aflat un interpret – Domokos Zsolt – cu o mare mobilitate a expresivității corporale și mimice, cu o vioiciune a privirilor electrizantă, capabil să traducă credibil și grăitor contorsionările introspecției personajului său și nenumăratele situații de viață pe care acesta le trece grație instinctului vital cu totul ieșit din comun. Îi stau alături un grup de actori minunați care reușesc să-și individualizeze dintr-un rapid crochiu multiplele personaje întruchipate.
• În sfârșit, și deloc în cele din urmă, ne-am întâlnit de două ori cu Kokan Maldenović. Regizorul sârb binecunoscut timișorenilor nu-și dezminte faima de „voce” care taxează cu vigoarea gândului creator și măiestria faptei artistice clivaje și derapaje, distopii și aberații ale lumii în care trăim. Așa cum l-am cunoscut în producții ale Teatrului „Csiky Gergely”, în ultimul deceniu (Prometeu înlănțuit, Opera cerșetorilor, Sonet 66) sau din alte câteva prezențe la TESZT. Maldenović „atacă” acum problema războiului, a consecințelor lui dezastruoase asupra omului și a comunităților într-o lume care nu se mai aseamănă cu ce era înainte. O lume în care omul este investit însă cu puterea de a-și regăsi pulsul vieții. Și sensul ei. Cum sună, cu valoare de exorcizare, morala spectacolului De ce dormi pe podea?, realizat cu 12 actori de la patru importante teatre din Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina. Este o adaptare pentru scenă (cosemnată de regizor) a romanului omonim inspirat de războiul din fosta Iugslavie, de Darko Cvijetić, adus pe scenă interpretându-se pe sine, ca autor, alături de actori. Personajele sunt scoase din sertare ca la morgă, sârbi, croați, bosniaci, fără deosebire. După cum, fără deosebire au fost trecuți prin infernul conflagrației (prezente cu bubuituri aievea pe scenă), care a sfârtecat spațiul locuit înainte în comun, lâsând loc dezbinării și urii. Înțelegerea, omenia, speranța, iubirea care nu făceau deosebire între ei înainte sunt evocate nu atât cu nostalgie, cât mai ales ca un exortativ îndemn ce ține și de generoasa idee a încrederii în forța morală a literaturii, a teatrului: „…nimic nu va mai răni pe nimeni. De aceea am spus această poveste”. Cu celălalt spectacol al lui Maldenović pe care l-am văzut acum la TESZT, Păsările, după Aristofan, producție a teatrului-gazdă a festivalului (premiera, aprilie 2023), regizorul se întoarce la deliciul revizitării cu ochi contemporan a capodoperelor lumii și la nevoia de fabulă cu tâlcuri cuprinzătoare de fierbinte actualitate. Peistetairos (Bandi András Zsolt) și Euelpides (Jancsó Elöd), epuizați și sătui de război, sunt proiectați în derută existențială, încep să rostească replicile lui Vladimir și Estragon, dar cum Godot, ca la Beckett, nu vine, ei se duc în căutarea de altceva. Printre păsări. Pupăza-fiu (Koksárdi Levente) și Pupăza-mamă (Tokai Andrea) sunt pitoreștii lor îndrumători. La Cetatea Cucului din Nori, alături de mulțimea de păsări, își propun să afle… ce este cel mai bine pentru cea mai bună dintre lumile care încă nu există. Utopia lui Aristofan, în care sunt luați la rost conducătorii atenieni și zeii Olimpului, face loc unor modele sociale și politice care și-au demonstrat falimentul mai aproape de noi, prin personajele-păsări, cu nume ultratransparente, precum Banchera Tuturor Băncilor (Borbély B. Emília), Politicianul Tuturor Puterilor Politice (Mátyás Zsolt Imre), Marele Preot al Tuturor Religiilor (Molnos András Csaba) etc., etc. Doar cu câteva scări telescopice manevrate cu o ingeniozitate uluitoare (decor: Marija Kalabić), o costumație sumbră și accesorii de… pene (Tatjana Radišić), ritmat de o muzică vioaie (Irena Popović, Szerda Arpád) și o coregrafie pigmentată cu umor (Andreja Kulešević), spectacolul are un dinamism iradiant. În acest „ambient” sugestiv, el își datorează reușita atât felului în care regizorul izbutește să dea viață și energie grupului, osmotic, și totodată să pună, pe rând, în valoare fiecare interpret, cât și înzestrărilor interpretative care îi conduc pe actori la performanță. Alături de cei deja menționați mai sus, se cuvine să spunem că distribuția îi cuprinde deopotrivă pe Edér Enikö, Asztalos Géza, Molnos Andras Géza, Tar Monika, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Kiss Attila, Vajda Boróka, Czüvek Loránd, Lajter Márkó Ernesztó, Erdős Bálint, Vadász Bernadett, Hegyi Kincső, Balló Helga. Cu toții au probat, dacă mai era nevoie, că aparțin uneia dintre cele mai performante trupe de la noi la ora actuală. Ea este suportul și fermentul Teatrului „Csiky Gergely” pentru programul ambițios pe care îl are și pentru evenimentele de care se înconjoară, începând, la loc de frunte, cu TESZT.