Unu… O întrebare…
Am repetat deseori această întrebare: cum e drumul de la realitate la ficțiune? Îi aparține lui Bujor Nedelcovici. Adesea pietruit cu flori de câmp, răspundea el. E o discuție veche, reașezată azi în termeni complicați.
Ficțiunea, așa cum se spune, este o „născocire”, e o reprezentare produsă de imaginația cuiva și care nu corespunde realității sau nu are corespondent în realitate. Se poate referi, de asemenea, la narațiuni scrise numai în proză (romanul și povestirea) și este, adesea, folosit ca sinonim pentru roman. Cu alte cuvinte, este ceva posibil, o idee de viitor sau ceva probabil întâmplat în trecut. O excepție de la această definiție este născocirea unei narațiuni literare. Kant definește ficțiunea, în Critica rațiunii pure, ca „o născocire, dar în același timp ca o posibilă acceptare a subiectului”.
S-a mai scris, de asemenea, că o lucrare de ficțiune implică actul de a construi o lume imaginară, astfel încât cititorul să nu se aștepte la o corespondență în lumea reală sau cu personaje și descrieri care sunt fapte adevărate. Ceea ce s-a numit realitatea simulată în ficțiune. Este o temă apropiată de expresia „viața e vis”, uneori fiind considerată ca urmând-o logic, iar realitatea simulată nu trebuie confundată cu tema realității virtuale. În realitatea simulată participanții ei pot sau nu pot distinge cât de „reală” este realitatea în care se află.
Despre aceasta este și întrebarea de aici, despre raportul dintre realitate și ficțiune în literatură. Se apreciază că o scriere este o operă literară dacă respectă două condiții, caracterul ficțional și expresivitatea. Cea din urmă poate să lipsească uneori, fiindcă prin expresivitate se înțelege scrisul frumos, meșteșugit, capacitatea de sugestie, plasticitatea exprimării și altele similare din zona esteticului. Ceea ce i se cere unei scrieri pentru a fi, într-adevăr, o operă literară este forța de a crea lumi posibile, de a deveni autoreferențială. În consecință, scriind o operă literară, autorul face apel obligatoriu la imaginație și la fantezie.
În același timp, construcția de lumi posibile presupune „ancore” înfipte în realitate. Însă, nu de puține ori, în literatură, nu doar că evenimentele nu corespund adevărului istoric, dar nici viața personajelor nu o mai repetă fidel pe cea a persoanelor reale, care au servit ca model literaturii.
Raportul dintre realitate și ficțiune se poate pune în legătură cu orice tip de operă literară. „Nimeni nu poate vorbi în afara conținutului conștiinței și conținutul conștiinței trebuie să fie și să conțină toată experiența pe care a avut-o și tot ce s-a gândit și s-a imaginat”, scria un critic cunoscut. De altfel, toate fanteziile sunt făcute din bucăți și din posibilități constatate în experiență sau care neagă experiența. Descartes (în Meditații metafizice) credea că, totuși, trebuie să recunoaștem că cel puțin lucrurile pe care ni le imaginăm când visăm sunt ca niște tablouri și niște picturi, care nu pot fi create decât prin asemănare cu vreun lucru real și adevărat și că, astfel, cel puțin, aceste lucruri generale nu sunt lucruri imaginare, ci adevărate și existente. Căci, de fapt, pictorii, chiar și atunci când se străduiesc, cu cea mai mare ingeniozitate, să reprezinte niște sirene și niște satiri cu ajutorul unor forme bizare și nemaipomenite, nu le pot atribui totuși niște forme și niște naturi cu desăvârșire noi.
David Hume (în Cercetare asupra intelectului omenesc) scria și el despre limitele fanteziei noastre în raport cu experiența dobândită. Deși gândirea noastră pare să aibă această libertate nelimitată, vom găsi totuși că, în realitate, ea este obligată să rămână între limite foarte strâmte și că toată această putere creatoare a spiritului nu depășește facultatea de a compune, de a transpune, de a spori sau micșora materia pe care ne-o oferă simțurile și experiența. În schimb, imaginația se vădește a fi nemărginită într-un alt sens. Iată un citat mai amplu: „Nimic nu este mai liber decât imaginația omului. Și, deși ea nu poate depăși acel fond originar al ideilor furnizate de simțurile interne și externe, ea are o putere nelimitată de a amesteca, combina, separa și împărți aceste idei, dând naștere unei mari varietăți de ficțiuni și viziuni.” Și încă: „În reprezentarea noastră, putem să legăm capul unui om de corpul unui cal, dar nu este în puterea noastră să credem că un astfel de animal a existat vreodată în mod real. Urmează, așadar, că diferența dintre ficțiune și credință constă dintr-un anumit sentiment sau simțământ care se adaugă celei din urmă, iar nu celei dintâi, simțământ care nu depinde de voință și nu poate fi produs după plac. El trebuie să fie provocat de natură, ca toate celelalte sentimente; și trebuie să ia naștere din situația particulară în care spiritul se află în orice împrejurări determinate.” (David Hume).
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
