Astăzi aproape orice am încerca să spunem despre expansiunea şi rolul mass-media pare de domeniul platitudinii. Oricine ar fi întrebat despre acest subiect se lansează fie în imnuri şi ode, fie în ditirambi sau chiar în afirmații injurioase. Și totuşi o imagine obiectivă este mereu necesară: mass-media se află într-o asemenea expansiune încât ecourile sale se aud în cele mai izolate colţuri ale planetei.
Sunt tot mai puţini cei care folosesc noţiunea în sensul ei restrâns: mass-media se compune din presă, radio şi televiziune. Alţii adaugă cinema, CD etc. De asemenea sunt tot mai mulţi cei care extind sfera asupra tuturor domeniilor cu relevanţă informaţională: carte, spectacole, sport, turism etc. Cu alte cuvinte mass-media ar cuprinde astăzi întregul câmp informaţional al planetei.
Dincolo de posibilele dezbateri asupra cuprinderii noţiunii de mass-media, de reţinut este, înainte de toate, faptul că astăzi acestea acoperă, într-un fel sau altul, direct sau indirect, toate sferele vieţii umane. Este deci mijlocul fundamental de comunicare în societăţile actuale. El nu numai că nu poate fi ignorat dar fie acoperă, fie influenţează orice act de comunicare şi orice proces inclus de acesta sau complementar lui.
Este de notat că în mediile elevate, mass-media au fost întâmpinate cu rezerve, ba chiar cu critici severe, reproşându-li-se că au un public ”vulgar”, promovează subiecte ”facile”, că obiectivele lor sunt mercantile şi că dezvoltă o influenţă nocivă în toate mediile sociale. Mai mult sau mai puţin justificate, aceste reproşuri sunt actuale şi astăzi, deşi sunt mai puţini cei care le exprimă public.
În pofida unor atari rezerve, expansiunea mass-media pare de neoprit. Deja a fost necesară intervenţia legii pentru a limita accente sau efecte ale acestei expansiuni cu efecte periculoase sau dăunătoare pentru anumite categorii de vârstă ori pentru diferite activităţi.
Condiţionarea prin mass-media a principalelor tipuri de receptare. Adeseori se spune că a nu fi în media înseamnă că nu exişti… Afirmaţia vizează în general persoane publice, mai ales politice şi este relativ adevărată în sensul că imaginea unei persoane este vizibilă atâta vreme cât mass-media o reproduce suficient de des.
Tot atât de adevărată este această afirmaţie cu privire la receptor, dar în alt sens: a nu fi receptiv faţă de mass-media înseamnă a nu fi în actualitate. Şi oricât de superficială ar apărea această actualitate, ea nu poate fi trecută cu vederea.
Mass-media dezvoltă în zilele noastre o influenţă directă asupra comportamentului uman înainte de toate prin mesajele sale intrinseci. Aceste mijloace constituie un nou medium al informării, iar acest medium devine el însuşi mesaj, cum încă acum o jumătate de secol observa Marshal McLuhan. Orice mesaj, preluat sau inclus de media, prin chiar această preluare devine producţie proprie media, cu toate consecinţele survenite de aici. Filtrul cognitiv/conştient se dizolvă, iar mesajul preluat ca atare devine adevăr de neclintit.
În al doilea rând, mesajele sunt aduse la acelaşi numitor, atât în forma lor cât şi în exprimare, în aşa fel încât o anume nuanţă care pentru un receptor avizat ar fi foarte importantă se pierde în haloul de massă şi se redifuzează apoi în medii informale: oricine poate pretinde că l-a receptat fidel, că l-a înţeles deplin, dar, în realitate a fost deformat.
Am putea spune că ceea ce numim mass-media îşi creează un tip propriu de receptor care este mereu acelaşi, dincolo de orice caracteristică ce îl diferenţiază în mod obişnuit în mediul său de viaţă. În acest fel toată lumea ştie tot, iar convingerea că în afara media nu mai există alte mesaje se instalează cu obstinaţie. Creierul uman, care este productiv doar în relaţie vie cu alte creiere, primeşte mereu somnifere şi orice idee creativă, nepreluată de media, este ab-initio desconsiderată.
Substituirea receptorului prin prejudecăţi, automatisme sau reprezentări superficiale poate chiar impune un anumit gen de receptare sau anumite preferinţe pentru receptor. Receptorul este ajustat după resursele, interesele ori prejudecăţile inculcate în orice activitate umană inclusiv în media, iar feed-back-ul este aproape inexistent. Cel mai bun exemplu îl constituie evaluarea emisiunilor media după rating. Se uită adesea că şi acesta, ca oricare alt indicator de evaluare, poate avea efecte perverse: anumite preferinţe de audienţă pot fi întreţinute la nesfârşit şi chiar accentuate prin emisiuni preferate iniţial de receptori, dar repudiate mai târziu.
Rolul mediilor de informare în crearea focarelor de opinie şi dezbatere publică. Ceea ce se numeşte opinie publică este, în bună măsură, o ficţiune, dar pentru o viaţă atât de trepidantă, cu atâtea intersecţii publice, cum este cea din zilele noastre, această ”ficţiune” devine pentru mulţi aproape un obiect contondent. De aceea, dincolo de subtilităţile unei discuţii pur ştiinţifice, realitatea opiniei publice, chiar dacă se constituie din simple date statistice, nu poate fi şi nu trebuie să fie negată.
Cu mai mult de două secole în urmă, sfera publică, cum a numit-o Habermas, era compusă din cercurile de discuţii şi dezbateri formate în saloane sau iniţiate de amfitrioni generoşi. Acestea au devenit treptat tot mai influente inclusiv în mediile politice, dar s-au prăbuşit la debuturile democraţiei, când, treptat, opinia publică s-a instaurat ca un ”indicator” de necontestat pe măsură ce cercetarea socială a evoluat şi a adoptat metode statistico-matematice. Astăzi nu există dezbatere publică în care să nu se invoce, uneori excesiv, opinia publică.
Mijloacele de comunicare în masă au avut ca prim efect generalizarea receptării. Subiecţii interesaţi de problemele publice s-au înmulţit progresiv, iar astăzi nu există practic oameni care să nu aibă măcar ”o idee” despre temele actualităţii publice.
Practic, prin talk showuri televizate, toate categoriile sociale sunt atrase în dezbaterile publice, cu mai multă sau mai puţină pricepere, cu imparţialitate sau nu, cu intenţii constructive sau, dimpotrivă, distructive. Partidele politice sau organizaţii neguvernamentale stimulează sau susţin focare de opinie şi dezbatere publică. Realizate efectiv de mass-media. Ceea ce face ca interesul public să se deplaseze continuu dinspre presa scrisă spre cea audio-vizuală, dinspre lectură spre vizionare.
Graniţele dinspre real şi virtual tind să dispară şi asistăm, după părerea lui Baudrillard la apariţia unei lumi a hiperrealităţii. Chiar înainte de izbucnirea ostilităţilor în Golf în 1991, Baudrillard a scris un articol în ziar intitulat Războiul din Golf nu va avea loc (1). Când a fost declarat războiul şi a avut loc un conflict sângeros, părea clar că Baudrillard se înşelase.
Câtuşi de puţin. După sfârşitul războiului, Baudrillard a scris un al alt articol, Războiul din Golf nu a avut loc… (2) El voia să spună că… era un război al epocii mediatice, un spectacol televizat, în care, împreună cu alţi telespectatori din lume, George Bush şi Saddam Hussein urmăreau materialele filmate de CNN pentru a vedea ceea ce ”se petrece” în ”realitate”.
Lumea hiperrealităţii construite de mass-media se compune din simulacre – imagini care îşi au originea în alte imagini şi nu în realitatea externă. Oamenii receptează aceste simulacre pe care le suprapun unor imagini ale unor evenimente sau oameni şi, de fapt, ignoră realităţile. S-a ajuns până acolo încât un politician nu are nicio şansă să câştige alegerile dacă nu este prezent constant la televiziuni, indiferent de calităţile sale reale.
________
(1) ”Libération”, 4 ianuarie 1991
(2) ”Libération”, 29 martie 1991
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
