Acest număr a aparut sub egida Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” Buzău, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Buzău.
Director de onoare: Radu Cârneci
Redactor-şef: Valeria Manta Tăicuțu
Colectivul redacțional: Camelia Manuela Savu, Nicolai Tăicuțu, Petrache Plopeanu, Sorin Burlacu, Sorin Călin, Stan Brebenel
Secretar de redacţie: Silvia Ioana Sofineti
Din cuprins:
Petrache Plopeanu: Cine-i de vină?; Poeme: Valeria Manta Tăicuțu, Ottilia Ardeleanu, Camelia Manuela Sava, Vasilica Grigoraș, Alexandru Dumitru, Nicolai Tăicuțu, Emilia Amariei, Luca Cipolla, Ștefan Dincescu, Carmen Tania Grigore, Marieta Rădoi, Marin Rada, Lucian Mănăilescu, Claudiu Butnaru, Nicolae Pogonaru, Victor Lucian Bota, Diana Trandafir, Codruța Vancea, Teodor Dume, Alexandru Cazacu. Cornel Simion Galben: In memoriam Victor Mitocaru; Fapte culturale; Cenaclul poeților din cer; Diana Dobrița Bîlea: Neliniștea zilei”; Dumitru Pană: In-te-rogatio; Florin Daniel Dincă: Când istoria se lasă recitită…; Leo Butnaru: Din poezia lumii; Vasile Ghica: Cristale de fum; Ion Tudor Iovian: Poeme traduse; Camelia Manuela Sava: Al doilea văl; Diana Trandafir: Spirale de fum; Doina Cernica: Povești de călătorie; Iulian Moreanu: Factura infestată; Stan Brebenel: În țara oamenilor de sus; Rodica Bretin: Bunica și orașul; Marius Manta: Literatura adâncurilor; Sorin Călin: Doamna, vagabondul și-o mână de ajutor; Nina-Elena Plopeanu: Solomonara. Cărți prezentate de: Elisabeta Bogățan; Petre Isachi, Ionel Popa, Ottilia Ardeleanu, Valeria Manta Tăicuțu, Mihai Vintilă, Fevronia Spirescu. Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți; Nathalie Agomeri: Adagio la o nocturnă; Reviste literare.
Din acest număr am reținut pe lângă „portretul” orașului Râmnicu Sărat atestat în 1439, iar ca oraș, în 1474, intitulat Râmnic, mon amour!, și un subtil portret al unui fapt cultural: expoziția intitulată Portretul în colecția Octavian Moșescu. Semnează: Valeria Manta Tăicuțu.
„Ne schimbăm. Evoluăm. Renunțăm la bagaje considerate inutile, fie că e vorba de lucruri, de obiceiuri, ritualuri, tradiții și uneori de oameni care nu se mai încadrează în bugetul nostru de timp. Tehnologiile bazate pe inteligența artificială ne creează impresia unui câștig, totul se petrece mai rapid: și crearea de mesaje, impropriu, de fapt, numită comunicare, și implicarea în activități culturale și educative, și exercitarea unei profesii, de pe urma căreia poți câștiga bani lucrând de acasă, învățând de la distanță, socializând de la distanță, în absența colegilor reali, a șefilor reali, a contabililor reali, nu că ei ar fi o pierdere semnificativă. Ne mirăm câteodată că arta reușește să supraviețuiască: mai avem scriitori, mai avem muzicieni autentici, nu maneliști și prădători de folclor, mai avem pictori. Probabil că arta celor din urmă numiți a suferit cele mai drastice schimbări și amenințări. Prima amenințare a fost arta fotografică, a cărei apariție a falimentat sau măcar marginalizat pe mulți artiști ai penelului. Ieftine, la îndemâna oricui, produse pe bandă rulantă, aparatele de fotografiat imortalizau ipostaze din viața cea de toate zilele a oricui simțea nevoia acestui fel de nemurire. Nici măcar bogații epocii noastre de aur nu-și mai comandau portrete care să reziste peste ani, în ulei, pe pânză atent pregătită, căci locul unor astfel de opere nu mai era în vile sau apartamente luxoase, ci în muzeu și nu oricine avea această ambiție. Fotografiile nerușinat de mari, multiplicate și înrămate opulent umpleau pereții, zidurile, vitrinele, stadioanele, erau purtate pe brațe la sărbători naționale, în timp ce altele, de mai mici dimensiuni, umpleau orice colț din viața unui întreg popor. Când a venit valul schimbării, toate au fost călcate în picioare și scuipate, dar, între timp, o amnezie colectivă a dus la o amnistie colectivă și la aceeași resemnare patriotică în fața răului multilateral dezvoltat. Când fotografiile au început să fie făcute cu telefonul și postate pe rețelele sociale, întru fala oricui, fie el sărac sau bogat, se părea că arta portretului artistic e gata să-și dea obștescul sfârșit. Prima cerință a unui portret reușit, respectiv asemănarea cu modelul, era practic rezolvată, cine e mai fidel cu trăsăturile feței, cu îmbrăcămintea de la un moment dat și cu peisajul urban, montan sau marin ca un selfie lucrat apoi în photoshop cu un telefon de ultimă generație? Aparent, contează prea puțin elementul esențial de care erau preocupați pictorii, respectiv caracterul persoanei portretizate, abilitatea artistului de a intra în interiorul modelului, pentru a-i surprinde dinamica sufletească, pentru armonizarea luminii interioare cu cea exterioară. Reproducerea mecanică a trăsăturilor, asigurată digital, pare mai valoroasă decât cerința esențială: un portret reușit surprinde ceea ce-l deosebește pe model de restul umanității și chiar de sine însuși în momente diferite. Așa stând lucrurile, chiar și la o privire superficială de ansamblu asupra mecanismelor dereglate ale acestei lumi, e de mirare că într-un oraș mic, cum este al nostru, se mai petrece câte un fapt cultural de largă respirație: expoziția intitulată Portretul în colecția Octavian Moșescu, de exemplu. Trecând peste bucuria și surpriza că mai avem totuși un muzeu, în pânzele expuse pe simeze descoperim o altă lume, mai bogată în nuanțe coloristice, acel colorit proaspăt care asigură relevarea dimensiunii spirituale într-un desen dinamic, o lume în care ceea ce contează este armonia luminii. Din câteva pânze ne privește senin chipul lui Alexandru Măciucă, omul providențial pe care orașul l-a pierdut. O pânză ne poartă înapoi, în timp, la ipostaza de șugubăț inteligent în care un pictor aproape uitat azi l-a surprins pe Octavian Moșescu. Chipuri, lumini, într-o pace aproape atemporală, punctată de bătaia câte unui clopot, de foșnetul ultimelor frunze uscate și, parcă, de un fâlfâit de aripi, căci pe aici uneori mai trece și câte un înger. Ne uităm la portrete, le dorim să reziste peste vreme și vremuri și, de nicăieri sau de pretutindeni, nechemată, vine cadența tragică dintr-un poem de Corneliu Coposu, cândva întemnițatul în închisoarea de la Râmnic: «cerne, Doamne, liniştea uitării/ peste nesfârşita suferinţă»…”.
Arhiva rubricii Revista revistelor culturale
