Robert Schumann, 8 iunie 1810, Zwickau–29 iulie 1856, Bonn
„Am închis ochii pentru a mă bucura, din adâncul sufletului, de cea dintâi privire pe care o voi arunca asupra bătrânului «tată Rin», atât de maiestuos. Când i-am redechis, fluviul se desfăşura în faţa mea, calm, tăcut, senin şi mândru ca un zeu mitic… Am adormit şi am visat că mă înecasem în Rin.” O amintire notată în fugă devine aproape un ceremonial poetic reţinut de Robert Schumann în 1829. Cât se va fi adăugat la această impresie, prin ce metabolism imaginea fluviului ascuns în pasta reveriei romantice s-a transformat într-o construcţie simfonică, nu mai putem afla din biografia compozitorului. Ce putem şti – şi urmări psihanalitic – se datorează evenimentelor de la sfârşitul vieţii lui Schumann. Cu doi ani şi jumătate înaintea morţii, în plină criză de nebunie, când vocile îngerilor deveniseră voci de demoni, cum notează Clara Schumann în jurnal, pe 27 februarie 1854 muzicianul evadează din casă, pe la amiază şi se aruncă în apele Rinului. Din fericire, este salvat şi internat într-o clinică de lângă Bonn. Visul de la 19 ani, exaltarea conducând la suprimare, revenise oare în forme patologice?
La sfârşitul anului 1850, Schumann termină Simfonia a III-a în Mi bemol major, „Renana”, prea romantică pentru a fi considerată clasică, prea clasică pentru a fi socotită romantică. Ea singură, austeră acolo unde s-ar presupune lansarea într-o viziune mitologică, visând, „în miezul poeziei”, la dimensiuni monumentale, de catedrală gotică, poate spulbera îndoielile celor care continuă să-l considere pe Schumann mai puţin inspirat în scriitura simfonică. „Cele patru simfonii ale sale (1841, 1846, 1850 şi 1851) nu sunt nici strălucitoare, nici debordante de culori sau fericite descoperiri, aşa încât unii au intenţionat să le reorchestreze… Aşa cum sunt, mai degrabă scurte, dense şi încordate, ele sunt «schumanniene» şi, prin urmare, nu au nevoie de nimic” (Gérard Pernon).
„Faima” de slab orchestrator îl urmăreşte aşadar până în zilele noastre pe compozitorul admirat pentru valoarea creaţiei sale pianistice, „de o splendidă bogăţie”, cu efecte „de un promodernism surprinzător” (Émile Vuillermoz).
Reascultând Simfonia a III-a, acest adevăr poate fi parţial confirmat. Schumann nu este un mare orchestrator, de talia contemporanului său Berlioz. Scriitura instrumentală rămâne la el funcţională, neglijând inovaţiile beethoveniene. Individualitatea vocilor orchestrei nu se situează pe un plan preferenţial, chiar dacă aspectele timbrale, puterea de evocare a grupurilor instrumentale folosite într-o anumită combinaţie, solo-urile nu îi sunt cu totul indiferente. Simfoniile lui Schumann ar putea fi apropiate, din multe puncte de vedere, de cele ale lui Mendelssohn, nici el gratulat cu epitetul de mare orchestrator. Dar aceste orchestraţii nu au „defecte”, cum s-au grăbit unii comentatori să afirme. Ele urmează mai degrabă o tradiţie clasică fără a-i adăuga mari străluciri. Practic, până la apariţia primei simfonii de Brahms, în 1876, eventual puţin mai înainte cu Simfonia a III-a de Rimski-Korsakov (1874) ori Simfonia a V-a de Dvořák, aceasta necunoscută însă, nu se mai înregistrează nimic notabil în istoria genului. Această pauză de două decenii nu e, poate, rodul hazardului. Posibilitatea de a inova într-o formă care nu atingea ca vechime un secol era privită cu scepticism după Beethoven, Schubert sau după Simfonia fantastică de Berlioz, a cărei modernitate îşi depăşea cu mult epoca. Brahms se hotărăşte cu greu să scrie simfonii, după un îndelung ocol, fiind convins că puţine lucruri noi mai pot fi spuse după Beethoven.
Ceea ce impresionează în „Renana” este armonia construcţiei, ieşită din tiparele tradiţionale (simfonia are cinci părţi), ideile melodice inspirate – plasticitatea lor poetică. Fluviul fabulos nu este evocat pentru valenţele sale mitologice, aşa cum va face Richard Wagner, construind prologul la Aurul Rinului în aceeaşi tonalitate, Mi bemol major, ci devine o stare sufletească. Exaltarea pasională stă alături de reveria elegiacă, ca în întreaga muzică a lui Schumann, artistul în care convieţuiesc, scrie acelaşi Émile Vuillermoz, „doi fraţi gemeni şi inamici: Eusebius şi Florestan.” Există suficiente nuanţe: visătorul Schumann nu e lipsit întotdeauna de luciditate; exaltarea ia uneori forma invocaţiei, ca în coralul de suflători care deschide partea a patra a Simfoniei „Renana”, Feierlich (Solemn), „acompaniament la o ceremonie solemnă.” Aceasta secţiune intercalată între părţile tradiţionale, înaintea finalului, sparge întrucâtva unitatea construcţiei, fără a o face să se prăbuşească, fiindcă motivele coralului revin, se întrepătrund în ultima parte, asigurând o coeziune surprinzătoare. Inspirată de ceremoniile de înscăunare la cardinalat ale arhiepiscopului Geissel, la catedrala din Köln, la care Schumann participase la 12 noiembrie 1850, muzica acestei părţi depăşeşte caracterul descriptiv, ca de altfel şi finalul. Imaginea catedralei gotice este, alături de cea a Rinului, prilej de meditaţie cvasireligioasă. Dubla natură schumanniană poate fi vizibilă în această simfonie, despre autorul căruia este imposibil să spui că nu stăpâneşte bine tehnica orchestrei sau că ar scrie mediocru. Coralul este un exemplu desăvârşit de armonie şi de ştiinţă a instrumentaţiei, pe lângă imaginea sonoră memorabilă pe care o creează.
Robert Schumann, Simfonia a III-a în Mi bemol major, „Renana”, partea a patra, Feierlich (Solemn), coral, tema intonată la început de patru corni, trei tromboni, doua fagoturi (apoi și clarinete). Interpretează Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București. Dirijor: Paul Nadler
Simfonia a III-a în Mi bemol major, „Renana” – Orchestra Filarmonicii din Viena. Dirijor: Leonard Bernstein. Părțile sunt: Lebhaft (Mi bemol major), Scherzo: Sehr mäßig (Do major), Nicht schnell (La bemol major), Feierlich (mi minor)
Lebhaft (Mi bemol major)
https://www.youtube.com/watch?v=OfR8d3aJKEs
Arhiva rubricii Filă de calendar
