Shmuel Hasfari, ”Shiv’a” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

195
Imagine din spectacolul ”Shiv'a” de Shmuel Hasfari, Teatrul Beit Lessin din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Shiv'a” de Shmuel Hasfari, Teatrul Beit Lessin din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanShmuel Hasfari este un scriitor israelian de seamă, dramaturg, scenarist de film, regizor. S-a născut în 1954 într-o familie habotnică și asta poate să explice de ce, în mai multe din piesele sale, Hasfari pare să lichideze conturi personale cu datinile religioase evreiești, devenite constrângeri, adesea respectate formal. Asta se întâmpla în ”Kiddush”, piesa pe care și-a pus-o în scenă la Teatrul Cameri în 1985; spectacolul, excelent, a beneficiat de prezența în distribuție a marii actrițe care a fost Edna Fliedel, a marelui actor care a fost Yossi Graber și a pe atunci tânărului și foarte înzestratului Dov Navon și a fost, în același timp, un succes de prestigiu și un succes de casă. Era, în esență, povestea răzvrătirii unui fiu împotriva respectării obsesive de către părinți a datinilor străvechi. În 1995 Hasfari a montat la Teatrul Beit Lessin un remake al spectacolului din 1985, din nou cu o distribuție prestigioasă. Tot în 1995 dramaturgul și-a pus în scenă tot la Teatrul Beit Lessin o altă piesă consacrată unei teme asemănătoare – ”Hametz”, a cărei acțiune se petrece înainte de războiul de Yom Kippur.

Shmuel Hasfari
Shmuel Hasfari

Un an mai târziu, în 1996, dramaturgul și-a pus în scenă, iarăși la Teatrul Beit Lessin, piesa ”Shiv’a”. Aceste trei piese alcătuiesc o trilogie sui-generis, în măsura în care toate trei cercetează destrămarea unor familii israeliene, această destrămare fiind, în toate trei, legată de modul în care familiile acestea respectă prescripțiile religioase tradiționale sau le ignoră voit, sau le tratează, din felurite motive, neglijent, mai mult de ochii lumii.

N-am să expun aici întreaga activitate scriitoricească și teatrală a lui Shmuel Hasfari. Am să mă opresc asupra piesei ”Shiv’a”, pe care Teatrul Beit Lessin a inclus-o acum din nou în repertoriu.

Familia Hagorni ar fi o familie israeliană ca multe altele, dacă n-ar fi roasă pe dinăuntru de multe conflicte, de drame și de dureroase ratări. Tatăl, Tuvia, e profesor; își adoră nevasta, pe Dvora, care însă nu-l iubește; așa că într-o bună zi el își anunță familia că pleacă să se odihnească undeva în nordul țării, își împachetează lucrurile, inclusiv, aflăm ulterior, un document despre care a susținut mereu că valorează o avere, îi lasă nevesti-sii un plic și pleacă la drum, despărțindu-se așa cum trebuie numai de mezinul lui, Shlomi, care pleacă la oaste. Fratele mai mare al lui Shlomi, Nachum, e ofițer de carieră și căsătorit cu Tovale, o femeie vag isterică, pe punctul să nască; membrii familiei se ceartă pe tema numelui care urmează să fie dat copilului, dacă acesta va fi băiat; Nachum s-a căsătorit, probabil, nu din dragoste, ci din interes, și se lasă șantajat de socrul lui – acesta i-a promis ginerelui, pentru ca acesta să-și organizeze existența, un ajutor bănesc substanțial, dacă îi va da copilului său un anumit nume, care Dvorei îi repugnă. Fiica lui Tuvia și a Dvorei, Rika, e o femeie școlită, care s-a măritat, nu e tocmai limpede de ce, cu Nissim Ashkenazi; Nissim are un suflet de aur, dar nu corespunde nici pe departe nivelului intelectual al nevesti-sii; el stă să deschidă o prăvălie de confecții; cuplul nu are copii, pentru că Rika nu și-i dorește. Mezinul pleacă la armată și acolo se lasă terorizat, fiindcă n-are încotro, de superiorul lui nemijlocit, care abuzează de condiția de proaspăt recrut a tânărului.

Toate astea se petrec pe fundalul unui foarte important eveniment istoric – vizita în Israel, în 1977, a președintelui Anwar Sadat, vizită în cursul căreia Sadat a ținut un discurs în Knesset, vizită care a dus la normalizarea îndelung visată a relațiilor dintre Israel și Egipt.

Fotografii din spectacol

Familia primește pe neașteptate știrea cumplită că Tuvia s-a prăpădit; împrejurările morții lui sunt suspecte – omul pare să fi căzut de la un etaj de sus al unui hotel din Londra. Dvora, soția lui, va spune către sfârșitul piesei că, întrucât își cunoaștea prea bine soțul, a știut din primul moment că e vorba de o sinucidere; publicul avizat a bănuit asta și el, și chiar din clipa în care a aflat de decesul tatălui familiei. (Eu nu întreb, așa cum întreabă unii răutăcioși, de ce trebuia Tuvia să plece la Londra ca să se arunce pe fereastră, fiindcă sunt în Tel Aviv destule edificii înalte de la ferestrele cărora te poți arunca, absolut sigur că nu mai rămâi printre cei vii.) Toți membrii familiei se reunesc pentru înmormântare. La care nu vine destulă lume… Câți foști elevi țin minte un profesor devotat profesiunii lui?

Al doilea act al dramei se petrece după înmormântare și e consacrat zilelor de shiv’a; shiv’a este denumirea celor șapte zile de după înmormântarea cuiva, zilele în care familia răposatului se reunește la domiciliul acestuia și primește vizite de condoleanțe din partea tuturor celor care simt nevoia să aline durerea rudelor celui plecat pe vecie; zilele de shiv’a presupun anumite constrângeri pentru familia reunită – nu se fumează, nu se urmăresc emisiuni de televiziune, nu se circulă prin oraș, nu se cercetează chestiunea eventualei moșteniri de pe urma răposatului etc., etc.

Pentru familia Hagorni această shiva se dovedește a nu fi o shiva adevărată; Dvora nu acceptă vizite de condoleanțe; copiii vor să urmărească emisiunile de TV, ca să afle noutățile legate de vizita lui Sadat; în valiza răposatului este descoperit documentul despre care Tuvia susținea că valorează o avere, dar care se dovedește a nu valora mare lucru – Shlomi face în secret investigații privitoare la chestiunea asta; cele șapte zile de doliu devin un prilej de spălare a rufelor în familie, de zicere a unor adevăruri dure despre toată mizeria morală în care familia s-a complăcut ani îndelungați. Dezgustat de tot ce a aflat, Shlomi părăsește casa sub cuvânt că se reîntoarce la serviciul lui militar (odios, am aflat asta deja), și, ieșind din casă, se sinucide.

Suntem așadar confruntați cu o dramă de familie, o familie în care multe s-au întâmplat nu așa cum ar fi trebuit, ci au luat-o strâmb. Și toate astea în paralel cu un eveniment istoric important și fericit pentru statul Israel. (Și în alte piese ale lui, Shmuel Hasfari a proiectat drame de familie pe fundaluri istorice semnificative pentru statul Israel; am pomenit mai înainte ”Hametz”).

shiva 2

Nu mă grăbesc să afirm din capul locului că piesa e bine scrisă, pentru că mi se pare evident că expoziția ei e atât de fragmentată, încât nu le vine deloc ușor spectatorilor să se orienteze rapid în premisele acțiunii și ale conflictului dramei. Afară de asta, Hasfari a ținut să folosească, mai ales în expoziția piesei, tehnica dramaturgică a narațiunii de către un personaj (și nu e întru totul limpede de către cine) a evenimentelor întruchipate și întrupate pe scenă, și asta derutează considerabil spectatorii. Abia către sfârșitul primului act apariția tatălui Tuvia, decedat deja în momentul respectiv, începe să capete ponderea cuvenită în economia piesei, acum cu toată limpezimea necesară. Ciocnirile aprige din sânul familiei sunt, toate, în partea a doua a dramei, admirabil relatate.

Kfir Azulai a pus în scenă ”Shiv’a” cu pricepere profesională exemplară și a îndrumat ansamblul de actori pe care și l-a ales în așa fel încât toți apar în cea mai bună lumină posibilă, ca un ansamblu omogen, dedicat textului reprezentat, fără note false, fără nici o stridență, în cel mai autentic stil realist imaginabil. Două momente se cer menționate ca fiind clipe de reală și intensă poezie – cel dintâi are loc în finalul primului act, când Tuvia și Shlomi exersează împreună un cântec, cel de-al doilea are loc în finalul spectacolului, când Tuvia revine din culise și trece printre membrii familiei lui, ținând pe brațe, ca pe un leș scump, haina fiului iubit, care s-a împușcat cu câteva clipe mai înainte. Trebuie lăudate în mod special momentele de comedie picurate de autor
de-a lungul dramei, pentru că ele sunt tratate cu simț al măsurii, realmente elegant.

Decorul (Polina Adamov) constă dintr-un fundal alcătuit din panouri-jaluzele, dintre care unele sunt mobile și permit să se vadă îndărătul lor anumite scurte scene ale piesei sau, cel puțin parțial, câte un alt interior al casei. Patul dublu al soților Hagorni apare dindărătul acestor jaluzele și dispare înapoi acolo, iar canapeaua și masa de salon dintre culise, pe rotile, nu întotdeauna fără a produce un zgomot neplăcut. Jaluzelele sunt foarte frumos luminate de Keren Grank.

Costumele sunt concepute de Orna Smorgonsky și sunt în deplină adecvare la caracterele personajelor.

shiva
Fotografii din spectacol

Muzica spectacolului este a lui Daniel Solomon, care a știut, colaborând cu regizorul, să nu facă abuz de ilustrație sonoră – muzica intervine în montarea asta numai atunci când e într-adevăr necesară și nu e niciodată excesiv de sentimentală.

M-am bucurat s-o revăd, după niște ani, pe Anat Waxman în rolul mamei Dvora. Eliberată de toate clișeele comice care-mi displăceau odinioară în jocul ei, actrița conturează, cu extremă potrivire de mijloace, caracterul eroinei, care e neîndoielnic o cață, dar una care în cursul piesei e în stare să-și justifice răutățile și care are o privire lucidă asupra întregii ei familii și asupra realității în care trăiește, ca și asupra ei însăși, chiar dacă pare părtinitoare și preconcepută.

Gadi Yaghil joacă rolul (ingrat) al lui Tuvia, jumătate personaj real, jumătate convenție scenică a defunctului care încă mai circulă printre supraviețuitori, și joacă, în ambele ipostaze, discret și elocvent, dar cu toată greutatea cerută de rol.

Am fost încântat să revăd, în rolul lui Nissim Ashkenazi, un fost student, pe Yaniv Biton, despre care știam că e plin de talent și care în acest spectacol e foarte simplu, foarte cald, foarte omenos, foarte candid. Nadav Nates e Nachum, fratele mai mare – actorul sugerează fără nici o îngroșare lipsa de caracter a personajului, ca și sentimentul de frustrare permanentă care îl muncește. Mezinul Shlomi, singurul din familie care îl iubește cu adevărat pe Tuvia, e Daniel Gad – sensibil, stăpânit, cu mult farmec. Pe Rika o joacă Neomi Levov, transmițând cu sobrietate egoismul eroinei, ca și ratarea care o apasă. Yael Sztulman este soția lui Nachum și sugerează abil că înclinația spre isterie a personajului e a unui copil răsfățat, nedeprins să înfrunte greutățile vieții. Ofir Weil apare în două roluri – Tzvi Perel, tatăl lui Tovale, socrul lui Nachum, și un funcționar al societății Kadisha (pompe funebre) – și în amândouă pune în valoare comicul personajelor cu o remarcabilă economie de efecte exterioare. Tomer Machluf întregește distribuția în patru mărunte roluri episodice și face lucrul ăsta cu tact și cu demnitate.

Iată, așadar, un spectacol care m-a prins și m-a convins; e rotund și frumos cizelat de toți realizatorii. Pe când mă întorceam acasă, am dezbătut totuși cu mine însumi o problemă, o întrebare, fără să-i găsesc un răspuns: câte dintre numeroasele belele care persecută familia Hagorni provin din realitățile sociale specifice ale țării și câte sunt numai rezultatul unor concursuri de împrejurări nefericite, al întâlnirii întâmplătoare între caractere defectuoase? ”Shiva!” e o piesă care se putea petrece numai în Israel sau putea la fel de bine să se petreacă, mutatis mutandis, în România, în Statele Unite, sau în China? Și dacă e o dramă care putea să fi avut loc oriunde, atunci asta e o calitate, sau un neajuns al ei?

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.