”Strada, locul dorului nostru” de Lică Barbu

96
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaÎnainte de a-mi pune câteva întrebări cu schepsis despre stradă, în mintea mea de copil, m-am dus mai întâi şi l-am întrebat pe nenea Google ce este strada. M-a trimis în multe locuri cu definiţia străzii, dar cel mai interesant răspuns mi l-a dat tanti Wikipedia. Nu m-a lămurit pe deplin, dar era un punct de plecare pentru mine. Şi apropo, vă recomand prieteneşte să răsfoiţi Wikipedia! Are tot ce vrei şi ce nu vrei. Pagina e foarte îmbârligăcioasă. Cauţi interesat ceva şi dai de altceva, cu fel de fel, şi nu mai pleci. Eu am intrat dimineaţă să aflu ce e strada şi tocmai după prânz am închis pagina. Şi asta pentru că m-a chemat Zburlita la joacă. Nu voiam, dar prea insista. Cum să o refuz? Da’ ce, am curaj?

Oricum, tot m-am ales cu ceva învăţături: despre istorie, despre flori, despre boli, despre, despre, despre… iar despre stradă zicea aşa:

O stradă este un drum (pavat sau asfaltat) în interiorul unei localități, de-a lungul căruia se înșiră, de o parte și de alta, trotuarele și casele.

O stradă se deosebește de un bulevard sau de o cale prin faptul că nu este așa de largă. Despre o stradă foarte îngustă se spune că este o străduță. O stradă cu o singură intrare se numește chiar intrare.

O stradă poate cuprinde: trotuare pentru pietoni, piste pentru biciclete, benzi pentru autovehicule, șine pentru tramvaie, mici spații verzi.

Atât? Copiii şi oamenii mari unde sunt? Că doar ei au clădit strada, ei dau viaţă străzii. Şi până la urmă, fără oameni strada e de nu mai e, o poză pusă într-o ramă fără suflet. Un trist cotidian.

Şi aici, intervine întrebarea mea cu schepsis de mai sus: Ce e strada, Licuţă?

Strada şi iar strada. Am şi eu un fix. Toată ziua pe stradă. E normal pentru mine, un copil. Aici, pe stradă, mă simt minunat, mă joc cu prietenii mei, sunt cu Zburlita mea (vaaai!, am spus ”a mea”), învăţ să trăiesc, să ajung mare – strada mă învaţă. Şi uite, din copilărie mă tot întreb ce este STRADA până la urmă şi la urmă? Multe întrebări vin în cascadă şi-i întreb tot timpul pe Oamenii mari:

– De ce sunt multe case pe o stradă? Nu era de ajuns o singură casă, un fel de Casa Mare, să ne bucurăm toţi în ea, să ne jucăm, să ne iubim ca nişte copii inocenţi, să visăm, sǎ ne ajutăm unul pe altul? Să folosim strada ca într-o familie.

– De ce între case şi stradă sunt garduri? Unele foarte înalte. De ce ne ascundem în aceste cutii, zis şi case şi privim prin gaura din gard, la ce face cel de lângă noi? Dacă n-ar fi garduri, am şti ce fac vecinii şi fără să spionăm. La liber.

– De ce între vecini sunt mereu certuri? Uneori, chiar şi pentru o banală crenguţă de pom sau pentru cǎ vântul bate în pereţii casei unuia din cauza casei altuia. Nu este un fel de abramburici?

– De ce nu se dă ”bună ziua!” între vecini şi trecătorii de pe stradă, cu dăruire, fără a fi falşi? Toţi mormăie un fel de salut, iar în gând se fac căpcăuni.

– De ce nu se spune ”mulţumesc!” sau ”te rog!” atunci când oamenii vin unul la altul şi se împrumută de-un cleşte, de-o lingură cu zahăr sau de-o cană cu orez? Dacă le-ar aduce înapoi mai zic, să-i iertăm, dar ce stradă e aia care uită?

− Strada e locul primei iubiri, al primului sărut pe furiş, al primelor visuri pornite din vârtejul jocului, al primelor emoţii când pe stradă trecea fiinţa de care ne îndrăgostisem.

– De ce, măi, Oameni mari, eu pot să mă îmbrăţişez pe stradă cu Zburlita şi voi nu? Mereu puneţi condiţii prea serioase. Aşa-mi spunea o mătuşă a mea venită în vizită: ”Dacă vrei o Eugenia trebuie să-mi dai un pupic!”... şi nu am mai mâncat Eugenia în acea zi. Sărutul vine din inimă, nu din condiţii.

– De ce vă certaţi în casele voastre pentru bani, pentru orgolii, pentru nimicuri? Se aude toată strada. Credeţi că noi, copiii, nu auzim?

− De ce pe străzi sunt copii singuri fără părinţi şi cu lacrimi în ochi? Degeaba le daţi un colţ de pâine sau îmbrăcăminte. Astea nu ţin de foame sau de căldură. Nu ţin de tandreţea din poala mamei. Jucaţi rolul lor pe stradă măcar o zi şi veţi înţelege.

− Strada are suflet. N-aveţi cum să ştiţi pentru că nu priviţi cum înfloresc păpădiile, cum se aude un greieraş, cum plâng florile când le este sete, cum scârţâie câte un copac bătrân, cum se ceartă doi fluturaşi pentru o floare. Voi auziţi doar grija zilei de mâine.

− De ce vă murdăriţi locul trăirilor voastre aruncând la întâmplare gunoaie. Înţeleg că vă prisosesc, dar strada se vrea curată. Tot pentru voi.

− De ce staţi ore întregi cu ochii lipiţi de televizor şi nu ieşiţi în stradă să comunicaţi, să vă spuneţi poveşti din cărţi, să învăţaţi unul de la altul, să zâmbiţi a viaţă? Deschideţi televizorul ca să vă închideţi în casă.

– De ce, Oameni mari, nu trăiţi timpul străzii pe care îl mai aveţi, aşa ca noi, copiii?

STRADA este locul unde trăim împreună şi tot din acest loc plecăm în altă lume. STRADA este emoţia noastră care ne face să tremurăm a nostalgie când, din întâmplare, mai trecem şi pe strada unde ne-am născut.

Nu mă consideraţi un ciudat dacă pun întrebări normale. Licuţă îşi cere iertare pentru că

v-a pus întrebări care răscolesc adevărul din voi!

Licuţă vă iubeşte şi vrea să înveţe de la voi, Oameni mari!

Şi nu uitaţi: STRADA suntem NOI!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește 

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.