Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „3% șanse” de Florika Waltère

25
test sange florika waltere

logo rubrica stress & the citiesSMS în US: Copilaș, am fost într-o clinică din nordul Germaniei. Au o metodă specială de cercetare a sângelui: am văzut pe computer ciupercile cum îmi mănâncă sângele, era totul vânăt. Nu voi mai trăi mult. Nu mai pot să vin cu tine la Paris, trebuie să intru în clinică în concediu ca să îmi curețe sângele. – Draga mea, nu dispera, tu știi de micoza asta demult și o ții sub control. E oare ceva nou-nouț pentru tine în ce ți-au spus ei acum? – Nu. Știam asta și de la „fratele nostru”, care mă tratează. Atunci de ce-ți faci gândurile astea negre? – Sângele meu e negru. L-am văzut la computer. – Nu dramatiza, și noi am văzut săptămâna trecută la o expoziție din Boston la MIT – Massachussets Institute of Technology niște fotografii rotunde, enorme, cu o rază de 2 metri, mărite după microscop: arătau celule de sânge de la diverse maladii și erau formidabil colorate, un spectacol astral, de science-fiction. Orice sânge arată teribil la microscop și pe computer, și ăla sănătos. – Dar mie mi-au spus cum să citesc imaginea și era sumbru. – Așa o citesc ei, dar tu știi deja că e sumbru și știi ce trebuie să faci. Nu ai motive de disperare. – Dar nu pot să vin cu tine la Paris. – Bine, am înțeles cu Parisul, lasă că vorbim când mă-ntorc.

Peste trei săptămâni
–  Învârtecuș, trimite-mi, please, o dovadă de internare sau de tratament de la clinică pentru că biletele franceze sunt nominalizate acum, de când cu teroriștii. Prietena elvețiancă se urcă senină în tren cu biletul tău, dar controlorul poate să o dea jos, dacă vrea să fie strict. A.S.A.P. please, [grabnic, te rog] pe email sau pe mobil la prietenă. – Copilași, vă iubesc, am făcut terapie, cabinet la 200 m de mare, acum mă odihnesc la plajă, distracție plăcută în France. – Iartă-mă, dar credeam că ești în spital acolo. Simte-te cât mai bine, asta e terapia cea mai bună!

Peste trei luni
– Ce-i cu tine? Vorbești ca din pivniță. – Copilaș, așa cade vocea mea când sunt la pământ. Dorm de ieri întruna. – Perfect, somnul te reface! Da’ ce s-a mai întâmplat? – Fiică-mea a căzut în depresie pentru că nu mai rezistă la toate problemele mele, cu procesele, contabilii și bolile. Iar nepoții mei după soră trebuie să meargă luni la Köln la spital pentru a treia chemioterapie a fetei, cea mai dură, dacă va rezista. – Păi, ce fac medicii acolo, tatonează? – Da, ei vor să încerce o terapie nouă, sofisticată și exorbitantă. De-asta ea trebuie să semneze o mulțime de hârtii, ca să-i scoată pe ei din răspundere, în caz că nu iese bine. Iar ea nu înțelege chestiile alea în germană și nici nu ar mai fi în stare să se concentreze atâta pe ele, chiar dacă ar ști germana. – Dar tu mai ai nevoie de mine ca să te duc miercuri la tăiere, la proces la Darmstadt, cum am vorbit? – Da, mă simt mai în siguranță dacă ești cu mine, ca să pot schimba o vorbă cu cineva apropiat, dacă mi se întunecă mintea. Îmi vine să îmi trag un glonț în cap. – Liniștește-te, toate trec, chiar și cele rele. Bine că suntem pe picioare ca să le putem duce. Dar am și două vești bune, invitațiile alea speciale de Crăciun de la „fratele nostru”. – Ce om de nădejde, Dumnezeu să ni-l țină sănătos! – Vine și „fiul nostru”, lasă că îți spun miercuri pe drum. Încearcă să te calmezi și să dormi.

– Ce dotați sunt aici, în gară la Darmstadt, cu trei feluri de salată de fructe la prima oră! – Nu vrei s-o mănânci totuși la cafeneaua tribunalului, cât timp stau de vorbă cu avocatul? – De ce ați ajuns tocmai la Darmstadt cu procesul? – Judecătorul din Kassel și-a declinat competența. – Și aceștia o să fie mai avizați? – Poate nu o să fie așa de înnodați în interesele asigurărilor imobiliare și de sănătate din localitate. Pentru că asigurările trebuie să plătească, în funcție de sentință. – Din ce-mi spui, nici nu mai contează fondul, că ai rămas handicapată pe viață din cauza neglijenței și a cupidității proprietarului unde ai avut cabinetul. – Ai ghicit. – Nu am ghicit, așa mi s-a întâmplat și mie în cele două procese de malpraxis de acum 10, respectiv 5 ani, de unde am ieșit jumulită, mai întâi de medici și apoi de judecători. – Cum ai rezolvat? – Deloc. Mi-am retras plângerea după doi ani în primul proces și după un an în al doilea, văzând cu ochii mei cum avocații se lălăiau în scrisori inconcludente și judecătorii tot amânau. – Cât te-a costat? – Am avut asigurare juridică, pe care nu a interesat-o să-mi recomande un avocat specializat pe caz, cum i-am rugat. Au plătit ei la primul 11 mii și la al doilea 2 mii de euro. Însă eu am capotat nervos. Nu mai era mult și intram la psihiatrie. – Eu sunt deja acolo. – De-asta te previn să nu-ți faci mari speranțe nici la Darmstadt. – Dar cum să-i las să-și bată joc de sănătatea mea și de munca mea, pe care nu voi mai putea să o fac? – Cu nervii de la proces îți agravezi starea. – Iată avocatul, e un om care nu se vinde. – Hai că vreau să văd „Incoruptibilii”!

– Doamnă, acesta este un proces civil, unde părțile nu sunt audiate, ci se face doar evaluarea actelor. – Bine, dar după atâția ani actele trebuie să fie complete, iar de la dosarul meu lipsește expertiza cea mai solidă. – Am să cer să fie luată în dosar și să fie evaluată de judecător. – Dacă nu își declină și acesta competența ca cel din Kassel. – Mie îmi pare rău că procesul nu a rămas la Kassel, deoarece acolo sunt câțiva judecători cu multă judecată. Aici nu știu. – Dar de acolo venim. – Ați avut ghinion cu Herr Winter.

După înfățișare:
– Domnule avocat, cum apreciați că se vor pronunța judecătoarele? – Nu le cunosc, dar după cum au condus discuția și după cum le-am atenționat de trei ori să ia neapărat în protocol chestiunile pe care le-am ridicat, sunt pesimist. – ??? – Vreau să spun că vor rămâne la sentința instanței anterioare. – Cum e posibil? Când doi experți universitari de calibru au atestat că proprietarul m-a îmbolnăvit incurabil? – Doamnă, nu trebuie să mă convingeți pe mine, eu vă cred, adică știu că adevărul este de partea dvs. Esențial este însă ca judecătorii să ia în considerație acest adevăr. – Și dacă ei nu o fac? – Putem merge la instanța federală. – Și acolo ce șanse avem? – 3%. [pauză] – Păi, are sens? – Considerând că la dvs. plătește asigurarea, eu cred că merită să încercăm. – Foarte bine, mergem mai departe, nu pot să-i las să mă batjocorească în halul ăsta. – Doamnă, trebuie să vă previn că instanța federală verifică numai aspectele pur juridice, de procedură, ale instanțelor inferioare. – De boala mea nu le pasă? – Nu, pe ei NU îi interesează cauza pe fond: se uită dacă lipsesc acte de la dosar sau dacă unii martori au fost omiși. Atunci retrimit dosarul la instanța dinainte ca să îl judece din nou. – Dar dacă nu vor face asta, pe ei cine îi controlează? – Doamnă, judecătorii au putere mare, iar justiția e independentă. Vreți să fie controlați politic, cum e la dvs. în țară? [pauză] – Atunci e bine că ați insistat să treacă în protocol că sunteți în divergență pe tema expertizelor și a martorilor, poate țin cont. Vă mulțumesc din inimă, domnule avocat.

– Scumpa, te-am transportat cu bine până acasă! Ce frumos privești tu în pădure din apartamentul tău inundat de lumină! – Mai trebuie să mut masa asta retro la fereastră ca să pară camera de zi mai spațioasă. [pauză] – Toate detaliile din cameră, în zeci de nuanțe de alb, dau splendid pe fundalul pădurii! Tare e frumosă latura asta care dă direct în natură. – Nu-i așa? Când am văzut fereastra enormă spre verdeață, mi-am zis „ăsta e apartamentul meu”. – Minunat, să te bucuri de el! Și de fiica ta care te ajută! Și de cabinetele tale unde te așteaptă pacienții ca pe o mană cerească. Și de excursiile noastre la Berlin, la Paris, la Bruxelles! Cine știe, poate și-n America? – Ca să mă bucur de ele trebuie să fiu sănătoasă, iar clica asta de nemernici, în rețeaua lor de doctori, asigurări și judecători, vor să mă nimicească! – Hai acum la serviciu ca să uităm măcar pe moment.

– Învârtecuș, cum te mai lauzi cu stările și cu treburile? – Acum îmi merge foooarte bine, copilaș, mă simt excelent: pacientul meu cu legături prin tribunale și prin presă m-a asigurat că, după ce l-au refuzat vreo 20 de jurnaliști să se uite la caz, a găsit pe unul combativ. Acesta se va ocupa să mediatizeze mârșăvia pe care o înghit de cinci ani. – Nu te îmbăta cu apă chioară! Presa latră, iar justiția germană își vede de drumul cotit al dreptății. – Nu-i așa, copilaș, am asigurări și de la avocatul meu, care mi-a predat dosarul la colegul de la Curtea Supremă, că super-avocatul va studia mai ales acele expertize esențiale pentru boala pe care mi-au provocat-o prin neglijență și rea-voință. Adică pe cele care nu au fost luate în considerație până acum de justiție, deși erau la dosar. – Îți țin pumnii strâns de tot: să ai tu noroc de avocați neîmpotmoliți în sistemul de tărăgănare. Îi interesează să le curgă onorariile, indiferent de rezultat. Americanii își plătesc avocații doar în caz că le și câștigă procesul. La ei avocații își aleg clienții care au șanse în fața legii și îi refuză pe ceilalți. Nu fac precum avocatul tău, care îți recomandă să mergi la instanța federală pentru că tot plătește asigurarea ta, deși ți-a spus-o verde în față că nu ai decât 3% șanse de câștig. În felul ăsta el dă de lucru și colegului de la Curtea Supremă, iar acesta va avea cândva ocazia să se revanșeze. [pauză] – Acum aștept să facă zarvă în presă jurnalistul, punând presiune din exterior pe cercurile lor închise… Ca să se uite cum trebuie la fondul cauzei, acela că am rămas cu sănătatea ruinată, încât abia mai pot să lucrez și să îmi câștig o pâine. – Ți-a spus doar avocatul tău că nu se mai leagă de fond, ci doar de procedură! Nu te mai ambala, ai totuși vești care îți deschid o speranță, fie ea cât de firavă. Dacă reușești cu acei 3% șanse ar fi o minune: m-ai răzbuna și pe mine pentru cele două procese cu clinicile, care mi-au măcinat timpul și nervii și m-au maltratat chiar mai mult decât tratamentele greșite. Credeam cu tărie că reiese clar din acte ce am pățit și că adevărul meu este evident. [pauză] Scumpa mea, e formidabil ce putere ai tu, cu toată boala, și mă rog pentru tine! – Puterea asta mi-o dă Dumnezeu, copilaș, că mă las purtată de duhul lui, care mă conduce spre fapte bune, să ajut și celor necăjiți. [pauză] – Ce faci tu pentru nepoții tăi nu e doar o faptă bună, e o mană cerească, care depășește resursele noastre normale: adus din țară, angajat la tine, obținut asigurare medicală pentru amândoi și tratament state-of-the-art pentru ea în clinica din Köln. – Am făcut și eu ce am putut și ce mi-a arătat Dumnezeu. [pauză] – Cum suportă nepoata terapia? – Mititica, îi merge bine acum: a făcut și a doua transfuzie de celule stem și e sub observație. – E în spital sau stă cu soțul în apartamentul pe care l-ai găsit tu la Köln? Uluitor, să îi aduci pe amândoi din România și să le asiguri viața și un tratament așa de costisitor aici! – Mai stă în spital două săptămâni, pentru că o țin încontinuu sub observație, fiind la mare risc, mai ales că a intrat în tratament cu afecțiunea de gradul 4. Dar o vizitează zilnic soțul și vorbește zilnic cu fetița din țară și cu mama ei, care are grijă de fetiță. Aia mică vrea să vină mama acasă, nu înțelege. Ți se rupe inima. Tare greu le este: nemții s-au pus pe ei cu un maldăr de acte legate de dreptul de ședere. Acum, în mijlocul tratamentului! Ei habar n-au ce drepturi s-ar putea obține aici pentru ei, ei vor doar o șansă la viață pentru mama asta disperată. Ce mult vrea ea să trăiască pentru familia ei!

Peste trei săptămâni
–  Învârtecuș, bine că apari în sfârșit! Te caut de trei zile ca să-mi spui cum mergi după operația la genunchi. – Operația a ieșit foooarte bine, dar m-am trezit din anestezie cu o migrenă cumplită, care nu mă lasă de atunci. – Înseamnă totuși că ești ceva mai bine, dacă ai putut să mă suni. – Momentul extrem a fost a doua zi când a trebuit să mă duc la clinică din nou, ca să-mi schimbe drenajele pline de sânge închegat. Trei bărbați m-au coborât pe scări și am intrat în panică să nu ne prăvălim cu toții. A fost un calvar până m-am suit în mașină. – Cine te-a dus? – Nepotul. Fiică-mea nu putea deoarece se ocupa la cabinet de pacienții mei. – Nepotul nu trebuia să o interneze iarăși la Köln pe soția lui? – Au amânat. Au trebuit să se ocupe de urgența mea. – Nu puteau să îți bage intravenos soluție de aspirină, cum scăpai tu de migrene înainte? – Păi din cauza aspirinei am avut sângerările abundente la genunchi: luasem doze mici înainte de operație ca să scap de o răceală de durată. Trebuia să fac operația acum, de sărbători, fiindcă mai târziu nu-mi permit să închid cabinetele. – Medicii erau în temă cu aspirina înainte de operație? – Ei mi-au spus să o iau. – Învârtecuș, ai grijă de sănătate! Fără ea nu ne urnim nici măcar pe noi, darămite munții.

Șase luni mai târziu
– Durere mare, draga mea, nepoatei mele îi merge tare rău, i-a revenit boala… – Aoleu, nu au revenit recent din țară? – Ba da. Au adus cu ei pe fetiță și pe bunică. – Dar ce s-a întâmplat? După tratamentul ăla super sofisticat și aberant de scump de la Köln? Nu declaraseră că au eradicat focarele de boală din corp? Nu au trimis-o ei acasă să se  întremeze? –  Așa e. Și ea s-a bucurat, sărăcuța, că se simte bine, că are poftă de mâncare, că poate să mănânce ce-i place…  – Nu i-au prescris de acolo un plan foarte strict de nutriție? De o sută de ani spune literatura de specialitate că întărești corpul contra bolii prin dieta de crudități, obligatoriu fără zahăr și fără făinoase… – Eu știu asta! Dar doctorii i-au spus să se bucure de viață sub toate formele, ca să se refacă psihic. – Și doctorii ce spun acum? – Nepoata a avut programare la ei cum a venit din țară: le-a spus că se simte rău, că are febră de zece zile, iar ei au trimis-o acasă cu paracetamol. – Bine, dar febra persistentă e un semnal de alarmă. – Așa am zis și eu și m-am dus cu ea azi noapte în urgență la Köln.[pauză] Acum așteptăm rezultatele la analiza cea mai sofisticată. De ce nu i-or fi făcut-o săptămâna trecută când i-au dat paracetamol?! – Păi, nu trebuie să-și plaseze ei stocul de medicamente și proceduri supracostisitoare, că tot le plătește asigurarea? – Singura mea speranță mai e fratele nostru, le-am spus-o și nepoților, de-acum merg numai pe mâna lui… – Dumnezeu e speranța, draga mea! Mă rog la el pentru voi, să-i dea inspirație fratelui nostru, să-l lumineze în vis cu dragostea de semeni și cu rețeta salvatoare! – Roagă-te…

– Sunt zdrobită: nepoata este de zece zile la terapie intensivă la Köln. E umflată toată de cortizon și nu îi merge bine. După toată încleștarea noastră herculeană, care a costat asigurările un milion, medicii de la Köln ridică acum din umeri. – Dar ce îi fac acolo de zece zile? – Încearcă să facă acum cale întoarsă. – De la ce? De la tratamentele de un milion pe care le-au pompat în ea? – Da, și acum pompează… – Alt milion? E înfiorător! – Trebuia să merg pe mâna fratelui nostru, cu tratamente integrative, mai ales cu cele nutriționiste, neinvazive în halul ăsta. – Și el ce spune acum? – Spune că m-a prevenit și că este poate prea târziu. Oricum, el nu poate să-i asigure terapie intensivă la el în clinică. Poateîncerce să refacă ceva, doar dacă se stabilizează cât de cât. – Scumpa mea, Dumnezeu e mare. Poate îi dă o șansă mamei acesteia! – Asta mică, de trei ani, e o dulceață! – Stau toți patru la tine? – Da. Planul era să le caut un apartament, ca să își refacă viața aici cu toții, în caz că se însănătoșește mama, dar uite că asta nu s-a întâmplat. – Dar ea când și-a dat seama că nu i-e bine? Aici sau în țară? – Două săptămăni după tratament s-a simțit bine, mânca de toate și-i revenise pofta de viață. Atunci au plecat în țară ca să-și aducă copilul și bunica. – Au mers cu mașina? – Da. Și-au adus și o mulțime de acareturi, inutile acum. [pauză] Tu ce-ai fi făcut în locul meu pentru nepoții tăi din țară? [pauză] – De când era să mă curăț în spitalul german, eu nu mai am încredere în sistemul medical de aici… Eu le-aș fi dat bani și i-aș fi trimis la un medic specialist genial din Craiova, unde s-a tratat cu succes acum 20 de ani o bună prietenă din București. L-aș mai fi rugat pe fratele nostru să-i consulte și să le prescrie tratment, că tot se duce el des în țară… [pauză] Dar nu i-aș fi disclocat din casa lor, de lângă familia lor… [pauză] Copilul acela cum poate să crească pe drumurile dintre țări? – Credeam că spitalele de aici sunt mai bune… – Știi și tu că e un mit. – Acuma știu. Știu pe pielea mea că sunt și mult, mult mai scumpe. [pauză] – Scumpa mea, tu vrei să fii bunul samaritean pentru oamenii împovărați. Dar nu-i ajuți. Nu poți duce la capăt o sarcină supraomenească, nu te poți angaja de bună voie pentru alții la munci sisifice! Să te confrunți cu establishmentul medical sau social. Nu se poate! Nu poți să rezolvi tu singură un amalgam de probleme ale lumii. Ei rămân dezamăgiți în speranțele pe care le-ai dat tu, iar tu rămâi distrusă financiar și nervos. [pauză] Rezolvă mai întâi urgențele tale… Pe urmă poți să-i ajuți și pe ceilalți…

– Învârtecuș, pe unde umbli? Nu dau de tine de o săptămână! – M-am mutat! –  Ce? – M-am mutat la parter, într-o casă! – Aaa, ai folosit timpul ca să-ți muți cabinetul, acum că ți l-au închis pe motiv de pandemie? – Nu. Cu casa m-am mutat. Trebuia să fac ceva! Să scap de claustrofobie! Înnebuneam tot timpul singură înăuntru. Și să nu mai forțez piciorul până la etajul doi. Stau într-o căsuță din Satul Suedez, e idilic aici. Doar la 90 de km de voi! – Vaaai!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.