Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „American Dreams” de Florika Waltère

49
liceu arta florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Nu știu dacă îți aduci aminte de mine: sunt Márika, am fost colege la Școala de Arte. Eram înaltă, grăsunică și cu părul lung, alte semnalmente nu-mi vin în minte… După bacul de la liceul Tonitza, am plecat cu mama în America…

– Márika! Nu am avut niciun dubiu, nu puteai fi decât tu! Nu am legat vreodată numele acesta de altcineva. Eu stau în Germania și se pare că am depășit bolile contagioase ale imigrării din primii zece ani… Spre dezlegarea șaradei identitare uite și o poză.

– Iubiiiiire, mult mă bucur că ne-am găsitără! Poza a clarificat misterul: te revăd acum la clasa de modelaj, serioasă și subțiratecă, fapt pentru care te admiram nevoie-mare în tăcere, eu fiind modelul grăsan… Maaare plăcere mi-a făcut să aud vești de la tine din Nemția! Și eu o cam scârțâi cu sănătatea. Acum vreo trei ani am avut atacuri barosane de lumbago. M-a scăpat stimabilu’ (adicătelea consortul), înfigându-mi câteva ace de acupunctură în spinare, spre disperarea maică-mii. Înțeleg că nu lucrezi în domeniul artei, ceea ce nu e nicio pagubă, dacă e să te iei după noi ăștia, care încă mai insistăm. Acum te las, dacă îmi permiți matale, că mă cheamă datoria, dar voi reveni, s-o înnădim de acolo de unde o lăsarăm! Un souflé de pupături pe toate părțile!

– Márika fără frică, ai irumpt pe email exact cum mi te amintesc: veselă, robustă, cu ochi însuflețiți și foarte productivă artistic. Și pe mama ta mi-o aduc aminte tot plină de „power”. Cred că te-ai potrivit la fix spiritului american. Eu n-am lucrat în domeniul artistic: „talentul” meu s-a epuizat la Arte în fața foii albe sau a bucății de lut, căreia nu reușeam să îi dau forma apropiată de ce mi-aș fi dorit… Aștept cu sufletul la gură Your American Story.

– În US am studiat pictura și am lucrat în publicitate un car de ani, până când soțul m-a convins să mă las de sportul de a tricota pentru o companie oareșcare și să facem bijuterii împreună. Așa am devenit liber-schimbistă din ’90. – Ai fost totuși fidelă publicității un amar de ani, dacă judecăm după piața rapidă a locului… – Am pictat cu multe întreruperi, până când ’mnealui mi-a sugerat să mă țin mai serios de pictură. – Valoros „mnealui” că te susține în actul creator! – Ce s-o mai lungesc, am tot făcut bijuterii și am tot expus până în 2001 (11 septembrie), când piața de obiecte de lux a căzut cu un „buf” bubuitor… – Buf-ul răsună și aici cu întârziere, dar temeinic. Ai auzit probabil câte ceva despre colosul german înglodat în reglementări antedeluviene…  M-am uitat fugitiv, Márika, pe lucrările tale expuse pe net: americanul convențional are de unde alege. Apoi m-am uitat mai cu luare-aminte la ele: toate au parabolă și sunt fin lucrate… Cum este viața de artist la New York? Eu am stat acolo câteva zile în mileniul trecut. Este altceva decât restul US. – Cel mai interesant este faptul că ne-am smuls din NY și ne-am mutat la Santa Fé, New Mexico, care e un loc minunat, mistic și straniu, unde finalmente mă simt acasă. Dacă ai vreodată chef să vezi un loc absolut magic, te invit la Santa Fé! – Era un western de succes despre Santa Fé când eram copii. E în regulă dacă puteți schimba locul. Schimbați și norocul, ubi bene… Cum merge galeria de acolo? – Crezi că modul de viață de aici s-ar apropia de cel din Mexic? Aș vrea io! Totul e puțin prea manichiurat, că deh, intratără americanii și orice „ie” posibil cu bani! Proprietățile și mâncarea au devenit exorbitante pentru vechii localnici… Oricum, viața e incomparabil mai molcomă și mai plăcută decât la NY. Totuși e prevalent și aici zâmbetul standard-gringo, gol de încărcătură emoțională. Cum îți zisei, trebuie să vii matale aici ca să-ți faci o impresie dreaptă. – Splendid, vin la tine la Santa Fé! Am călătorit multișor și consider călătoriile privilegiul cel mai de soi pe care mi l-a permis Germania. Te aștept și eu, să vii oricând în „RFG”. Locuiesc în vestul vestului, în câteva ore atingem una din cele șapte capitale occidentale. Pentru turism și povești cu tine îmi iau concediu, că dintr-ăsta nu ducem lipsă.

– Iubiiiiire, cât m-am bucurat că ți-a plăcut ție dicționarul underground român-român. Nici gând să mă supăr că românașii tăi nu l-au degustat. Să știi că și eu am băgat de seamă cât de cameleonici pe negativ „ie” ai noștri din diaspora, nu numai cei din Germania care, cum spuseși, se dau după nemții chibzuiți, austeri și fără haz; când am fost la Paris, acum o mie de ani, am întâlnit cele mai calice personaje din viața mea, cârcotașe, fripturiste și strânse la pungă … – Hai să ne iertăm păcatele noastre… Zi-mi ce mai întreprinzi artistic. – Un amic arhitect își construiește o vilă țapănă nu departe de graniță. M-am oferit să-i car diverse mărfuri în camionu-mi macho și să-l ajut la finisaje. Spre uimirea mea, omul își cumpără mărfurile din US, țigle, garnituri, ferestre. Insistă că „ie” mai ieftine decât în Mexic. O fi știind el ceva!… – Ziditoareo, și de ce ți se poticnesc antreprizele constructiviste din pampas de un pod dărăpănat? Nu puteți să-i trageți un lifting? – Ei bine, aici ne asemănăm cu nemții, la misterioaselor standarde ecologice, care ne atârnă deasupra capului de un fir de… bacșiș. Pe care nu știu cui să-l dau! Cum trăim într-un Mexic nițel reciclat și cu polei de Americă, belelele lumii a treia sunt prezente la tot pasu’.

– Tu ce-ți mai aduci aminte de la „Arte”, iubiiiiire? – Mi-o amintesc pe Narcisa, de la generala de pe Plevnei, blondă și luminoasă ca o narcisă. – Și muuult mai emancipată ca noi. Cum făcea ea, că toți băieții pe ea o trăgeau de codițe, nu și pe mine! – Știi tu, Márika, unde mâncam cu ea în pauză?  – ??? – Ne cocoțam pe un luminator din pod, care dădea spre curtea cu castani de la modelaj și savuram tacticos sandwichurile pe acoperiș. – Vă luați snackul cu vedere de ansamblu și mie nu mi-ați spus? – Îl mai rețin pe băiatul acela blond și suav care a mers cu voi la „Tonitza”. Pe cei trei crai voioși de la școala Narcisei, foarte talentați. Știi tu ceva de ei? – Au intrat și ei la „Tonitza”. Doi s-au făcut arhitecți, unul e la Paris și celălalt la Dallas. Al treilea s-a ajuns pop star și dă concerte pe la românii din lume. – Îmi amintesc de proful de pictură, Márika, cum ne scotea la peisaj la Muzeul Satului. Și că mă mortifica foaia albă de desen tematic. – Dar tu făceai niște naturi moarte mișto, le dădeai un volum adânc, știai să reliefezi spațiul. Încercam eu să-ți deprind tehnica… – Da. Eram bună și la geometrie, dar mă bloca ideea să-mi dau drumul la imaginație la diverse teme „epice”. Voi ăștia care v-ați dus la „Tonitza” vă lăsați purtați de fantezie cu frenezie… – Eu eram deja de-atunci orientată de tata spre țara tuturor posibilităților… –  Mai știi, Márika, cum ne-au dus profii la expoziția Brâncuși? Era anul ’70, nu? – Pentru mine a fost o experiență fabuloasă, scumpa, pluteam acolo la palat ca într-un vis… Ce spun? Pentru noi toți a fost un miracol. Cei mai entuziasmați erau profii, le jucau ochii în cap de excitare… creatoare. – Eu nu mai văzusem niciodată, Márika, atâta… vigoare și atâta libertate la un loc… M-am simțit mică, mică de tot. – Eu dimpotrvă, m-am umflat și mai grasă decât eram! Cred că atunci m-am hotărât să urmez artele la Liceul „Tonitza”. [pauză] – Ce coincidență, Márika, dar pe invers! Eu atunci m-am hotărât să nu urmez artele, ci să mă duc la liceul teoretic. [pauză] Artele erau prea sus, prea inaccesibile pentru mine. Și v-am admirat, cred că v-am invidiat, pe cei care ați avut curajul să mergeți la „Tonitza”. – Ce „curaj”, scumpa? Noi am mers acolo pe motiv că ni se părea mai distractiv, mai liber, azi am spune „cool”. Cred că ne-am dus din inconștiență.

– M-ai lăsat paf cu „Primii pași în Amierica”, Márika, fapt pentru care mi-am permis un timp de rumegare, pe care, paradoxal, îl am la serviciu, într-o „pauză de gândire” a colegilor, acasă ocupându-mă cu un șir infinit de mici și mari acțiuni (ne)prevăzute… M-am gândit la unda noastră prolifică de comunicare, după ce am tăiat multe valuri agitate în viețile noastre, plecând din același punct, de la „Arte 1970”, și iată unde am ajuns! Mai palpitant este cum am ajuns! Sunt deci curioasă să aflu amănunte! Mă amuză că folosești perfectul simplu, ca bunica mea maternă, care, deși cucoană franțuzită dintr-o urbe din Bănie, depăna poveștile familiei în acest perfect imediat. Ai ascendență oltenească, Márika?

– Draaagoste, cum promisei, hai să umplem spațiile albe dintre amintiri. Când te plictisesc, anunță-mă! Mama și cu mine am emigrat la tata, el fiind deja „fugit” din ’72. Primii ani au fost îngrozitori… Nu mi-i amintesc decât vag și cu strângere de inimă, din pricina schimbărilor radicale, chinuitoare, de necontrolat. Înrăutățirea temeinică a mariajului părinților mei, cât și căderea în poziția de paria, emigrant anonim și amărăștean, contrastau teribil cu dementele așteptări ale celor 18 ani ai mei… – Cum a reușit să fugă tatăl tău? Cum de ați reușit voi să emigrați așa iute? – Cu tata ascultam în transă ca într-un ritual secret Vocea Americii și Europa Liberă. Visam cu el ce bine o să fie când ajungem „dincolo”. Cât e de bine să fii liber și să nu-ți cenzureze nimeni gândurile, opiniile și visurile. I-a ieșit pasența să plece în Grecia la niște rude care l-au invitat pasămite la un tratament. Pe aeroport l-am ținut strâns de reverul hainei și l-am implorat doar atât: „Nu te mai întoarce, tată!”… Mi-a reproșat ani de zile în America: „Din cauza ta am înghițit toate suferințele.” Șansa mea și a mamei să plecăm repede a fost disperarea lu’ nea Nicu să capete statutul de națiune favorizată… După doi ani am fost și noi la tata… în mizeria lui acră și în acreala lui alcoolică. Așa ne-a primit. Ne-a așteptat pe noi, o femeie de 48 și o fetișcană de 18, să îl salvăm din toropeală. – Tatăl tău nu a fugit în fond de mariaj, pretextând însă comuniștii? Sau de amândouă? Sau spera cumva că locul nou îi vindecă și mariajul? Iartă-mă că te mitraliez cu întrebări, dar ce-mi spui tu îmi răstoarnă niște mituri…  – A plecat mânat de visul vieții lui, de o obsesie pe care și-o crease singur, după ce pierduse moșia familiei… A visat pur și simplu cai verzi pe pereți, fără niciun fel de constrângeri comuniste sau matrimoniale… Din nefericire, el nu a făcut decât să viseze, fără să se pregătească, încât atingerea țelului, momentul când a pus piciorul pe Tărâmul Făgăduinței, a însemnat pentru el începutul declinului. Am găsit acolo alt om, nu pe idolul neînfricat al copilăriei mele: un străin, un tip mărunt, meschin, neinformat, gură-cască la toți fraierii români care le știu pe toate, cu o engleză primitivă, dement să facă bani. Genial, drumul lui către milioane ducea prin crâncene economii… O târam de la un salariu la altul, cu spectrul privațiunii. [pauză] – Clar că tu la 18 ani în țară erai în „dementă așteptare”, dar mama ta cum a văzut emigrarea? – Ea, săraca, se bucura că vom fi laolaltă… Odată ajunse „la liman”, a simțit teribil și pieptiș groaznica poziție de paria. A lucrat sărmana în cele mai odioase joburi, în hale împuțite peste care hurducăia metroul mahalalei, cu o haită de italience mustăcioase și hoațe care-i furau norma și o batjocoreau… Totuși, lucra îndrăcit, ca să aducă bani acasă… La alt job era să-și piardă un ochi într-un accident de muncă. Patroana grecoaică a demis-o scurt cu „Honey, like America?” [„Scumpo, îți mai place America?”] – Ați fost paria din start? Fără niciun fel de sprijin? Nu vă sponzorizase cineva – aceștia nu aveau obligații? – E bine să vii la cineva apropiat, deja încropit aici. Nu ți se dă acel oareșcare ajutor ca în Canada. Un comitet IRC l-a ajutat pe tata dându-i o cameră într-un hotel cu drogați și curve; i-au dat cursuri gratis de engleză, de la care a chiulit, și l-au ajutat să-și găsească primul serviciu mizer. Pe noi nu ne-a mai ajutat nimeni, noi am venit doară la tata. – Știu și eu ceva similar de la o verișoară, care în anii ’70 a trecut prin greutăți incredibile… – Anii aceia au fost coșmarul multor imigranți…

– Trec, iubire, sărind într-un picior de bucurie, peste angoasele și nimicniciile inerente adaptării la viața dură americană, mai ales pentru noi, nepăsătorii de la porțile Orientului… – Te referi, Márika, la vorba lui Raymond Poincaré: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”? [„Ce vreți ne afăm aici la porțile Orientului, unde nimic nu este luat prea în serios”] În sensul că aveam visuri ca în 1001 de nopți? – Nu, frate, la Poinc… n-am ajuns încă! Eu credeam că l-a compus conu’ Mateiu însuși, așa de bine este ancorat în Craii lui… Mai mult decât la visele noastre nesăbuite, mă refer la încăpățânarea noastră de a ne agăța de un „acasă” imaginar (la fel de iluzoriu ca și „Pământul Făgăduinței”), ridicat la nivelul emoțional de paradis pierdut. Mă refer la măgărescul refuz de a accepta lumea asta nouă, în care am picat, românași fuduli, cu ferma convingere că suntem buricul pământului. Mă refer la disprețul tâmp cu care îi numim „proștii ăștia de…” (a se completa cu numele localnicilor țării în care ne-am aciuit). Mă refer la invidioasa generalizare în derizoriu a noii țări, în care nu suntem în stare să ne adaptăm și o umplem de noroi veninos… – Totuși, Márika, tu vorbești din niște traume ale primei tinereți, mult prea greu încercată… Or mai toți cei care ne-am încumetat să ne luăm lumea în cap la o vârstă matură eram nu numai curajoși, dar și destoinici. Nici în Europa nu era ușor… – Stai matale nițeluș și nu te ambala! Vreau să spun că privesc înapoi auto-critic: eu am fost în acea postură de proaspăt imigrant căruia îi pute tot, de biată capră râioasă cu coada pe sus… Cu timpul mi-am dat seama că ăsta e, dom’ne, șocul cultural, care se manifestă urât nu numai la noi, românașii daștepți, ci și la toate hoardele imigrante… Cu timpul, în retrospectivă, îți spun matale, văzându-mi atitudinea în personaje pe care le disprețuiam, am început să-mi revizuiesc modul visceral de a cataloga simplist o întreagă națiune și am ajuns la concluzia că suntem cu toții la fel, capabili de acte sublime și abjecte… Dar hai să ne tragem sufletul… Când ai chef, continuăm periplul amero-german.

– Hai să revenim la oițele noastre… Ajung la anul de grație al patrulea, când tata, cu toată responsabilitatea matură posibilă, și-a adunat ponositele jucării și a decis să plece din nou în lume, de astă dată fugind de o relație muribundă și nu de ’f-un comunist bici al lui Dumnezeu. Chestia asta m-a marcat barosan, așa fel încât am decis subconștient că supraviețuirea mea și a mamei depind în mod direct de cât de dârz mă voi lupta eu cu morile de vânt. – Tata a plecat în alt stat american sau a emigrat în altă țară? Te-a mai căutat? – Această hotărâre s-a materializat la mine într-un tardiv teribilism infantil; am îmbrăcat o falsă  armură și arboram un aer de invincibilitate cu totul străin mie, altfel o mare timidă. Așa am început să fiu eu capul familiei. – Eu te vedeam cu totul altfel, Márika, la Arte. Nicicum timidă, ci activă, tonică, extrovertită. [pauză] Timidă eram eu, în plus cu multe complexe fizice, care m-au presat, compensatoriu, într-un model școlar. Pe tine te vedeam impetuoasă, frumoasă, sculpturală, deși nu în liniile schilave de azi. Ție nu-ți păsa de look [apariția fizică], tu te luai la trântă cu creația… Or impresiile din copilărie sunt în general corecte. – Hmmm, interesantă discrepanță, cum simțeam eu și cum vedeai tu… Revin la plecarea tatei. În acest context de bravură făceam cele mai demente alegeri, cam în toate compartimentele vieții mele: de la relații cu cei mai nepotriviți, muierateci și iresponsabili gagii, încercând să găsesc, Oedipal și tâmpesc, modelul „tata”, până la cheltuieli extravagante pe cele mai mișto țoale, etc., ca la 20 de ani, sfâșiați și neghidați de cineva mai înțelept, căruia oricum i-aș fi mușcat nasu’, fiindcă eu știam totul mai bine. – Nu înțeleg: îți căutai tatăl „infidel” în legăturile tale amoroase? Fuseseși doar marcată „barosan”… Nu erai conștientă de asta? Mama ta avea vreun cuvânt de spus, nu îi plângeai ei în poală decepțiile? Mă rog, țoalele sunt o reminiscență a lipsei de măsură bucureștene. În sobra Germanie nu există obsesia țoalelor: dimpotrivă, te dai în spectacol inutil, costisitor și degradant, dacă riști să ieși în evidență vestimentar. – Pe acest fond emoțional labil am continuat să pictez cocomitent cu serviciul din publicitate și m-am apucat și de bijuterii, de capul meu. Pe soț, român sadea, l-am întâlnit în ’88, când m-a trimis un amic la el, ca să mă ajute cu procedee mai dificile. S-a nimeritără să avem în comun, pe lângă orfevrerie, pictura, artele marțiale și umorul, rețetă care ne-a făcut să rezistăm până acuma, în ciuda câtorva încercări căcăcioase pe care ni le-a administrat viața. – All’s well, Márika, that ends well! – Oho, dar nu s-a terminat nimic în ’88, ci tot continuă… – Ați găsit rețeta comună, marțială chiar! E o șansă enormă! Eu pe asta fie nu am avut-o, fie nu am căutat-o destul, constrânsă mereu de alte priorități…

– Bine o ții în cange, luptătoareo, pe tartorița de bunică paternă! Ce zbuciumat trebuie că bântuie sufletul ei din cauza păcatelor cu care o încondeiezi! Asta zic și eu spovedanie la sânge, Márika! Am citit „Vrăjile” bunicii pe nerăsuflate și mi-am rezervat prima oră tihnită ca să-ți răspund. Tu vezi din alt unghi, violent, față de al meu, călduț, aceleași locuri și timpuri. Totuși, ambele p. v. sunt înșelătoare: deoarece, hazardez acum radiografia, pericolul contrafacerii este în noi, în ADN, în grupa sanguină, în felul în care percepem mirosul, tonul și culoarea, în felul în care ne-au marcat mama, tata, școala, iubirile și deziluziile și s-au împlântat pe chipul și în firea noastră. Scrisorile și amintirile suntem noi înșine, unii tranchilizați de confort și de rutină (ca mine?), alții perpeliți pe jăratic, ca tine…  Márika mea, fabulez, frecvent în ultima vreme, că mă găsesc în hiat adânc taman cu cine m-a blagoslovit Dumnezeu din același sânge. Defectul este în mine, desigur, că nu știu cum să mă bucur de odrasle, de strigătul Olteniei și de răcnetul Carpaților, două exemplare puternice ca buldozerele germane… Cred că de vină este vâna oltenească, ca și la tine. Numai că la tine tot ea ți-a livrat și talentul, care, într-un fel, mustea și din vajnica bunică, or numai tu ți-ai asumat luxul existențial să îl cultivi, pe când ceilalți ai tăi au rămas la dibăcia cu care dădeau iama prin poiata cu animale (bunica), respectiv prin cea cu muieri (tata)… Ce mai încoa și-ncolo, Márika, dincolo de studii și pretenții, suntem un neam primitiv; nu suntem educați în a conviețui firesc și armonios, nici de acasă și nici de școala comunistă pe care am făcut-o. Și nici din viață nu ne-am agonisit înțelepciunea de a-l asculta și a-l ajuta pe cel de aproape, din familie, darămite în sens creștin, pe alt om. Chiar așa, ortodoxismul nostru, ritual și orășenesc, ce ne-a dat întru înțelegerea cu semenii? – Ia ascultă nițeluș, matale! Îmi dau și eu cu părerea, în necunoștință de cauză: n-ai avut copiii tot timpul lângă tine? N-ai putut să-i… modelezi? – Ha-ha-ha, cum faci tu cu porțelanul, vrei să zici? Să știi că am fost în mari opinteli cu ei încă din burta mea, dar tipii s-au impus fără drept de apel, gena oltenească este tare de tot la ei… Mă modelează ei pe mine. [pauză] Márika, regreți cumva ca nu ai copii? – Oho, și-ncă cum! Dar când m-am simțit eu pe picioarele mele în lumea nouă, era deja prea târziu! Câte zări noi pot să-ți deschidă copiii! – Ai dreptate, traiul cu ei e imprevizibil și uimitor… Ajunge cât m-am căinat azi, i-am ponegrit destul, contravin cred unei porunci biblice și vina este în mine.

– Márika din America, ți-ai vărsat năduful în nuvela fabuloasă, cu încărcătura ei de vrăji și de suferințe din Popa Tatu. De ce o dușmănea din rărunchi bunica pe mama ta? – Era neagră-n cerul gurii de rea și de josnică. Nevolnica mumă îl trimetea pe fiu la ibovnice! Ce nu-i convenea ei, rogu-te? Când nevastă-sa era fără cusur, harnică, frumoasă și devreme-acasă? Dar vezi matale că avea o vină: îi trântise un plod, pe mine! Or tata mă iubea și o fi iubit-o și pe maică-mea, până nu ne-a stricat casa codoașa de mahala… – Maríka, mă purtași în plin realism fantastic à la García Márquez, bine înfipt pe malurile Dâmboviței. Ce autentic bucureștean-balcanic se zvârcolește lumea ta… Mi-ai stârnit gustul pentru ce va urma… Dar revin la tată, care e un personaj principal, dacă nu chiar pilonul central…. De ce a revenit tatăl la voi acum? Tu l-ai chemat? Ce sperai? Mamei nu îi face rău când îl vede? Îmi doresc ca destăinuirile tale să aibă virtuți vindecătoare… – Tata ne-a vizitat scurt și crunt, lăsând în urmă o dâră de amărăciune și sentimente răscolite! Nu am putere să-ți dau detalii. E un personaj teribil de amar și amărât… – Totuși, Márika, uimitor este cum te rețin eu pe tine, dar și pe mama, ca debordând de forță vitală, contrară fricii, care te-ar fi cotropit din copilărie, că tata nu mai vine… Sau nuvela este una, sumbru-artistică, iar copilăria neumbrită este alta, banal-reală? Văzuși, Márika, dacă mă provocași la recuperări meditative? Te îmbrățișez frățește…

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.