Oglinda de bronz a apei face fețe-fețe negre. Băieții sunt liniștiți, ei nu trebuie să vorbească de complezență ca fetele. Tăcem și tragem la vâsle ritmat. Se aude doar fâș-fâș de la vâsle și de la scaunele care basculează pe șine. Câte o pasăre neagră flutură din sălcii și din arini. Soarele zace tâiat în fâșii roșiatice pe poala cerului alb din spatele bisericii și al acoperișurilor țuguiate, negre ca și malul apei. Doi copaci înalți primesc încă în plin lumina de apus în coroanele lor frizate proaspăt de vânt ca părul prințesei Diana. Alunecăm lin. Un mănunchi de raze străpunge norii și azvârle pe arini un sipet de țechini. Deasupra se îmbulzesc norii gris-marine ca pe pânzele lui Vlaminck.
La babord un stârc turnat în argint pe o cracă înaltă ne observă neclintit, dacă îi tulburăm împărăția. Pescarii fie ne salută, fie ne mârâie, dacă alunecăm peste gutele lor. Șlepuri masive și molcome ne unduie pe vălurele. Din când în când șalupe iuți ne aruncă pe valuri înalte.
Am vâslit doar 46 de km? N-au fost oare 70? Acum curgem lin într-o mare de aur. Râul se prelinge larg în Rin, într-un bazin nesfârșit, nu-ți dai seama de unde și încotro curge. E apoteoza efortului de două zile. Soarele se sfințește în spatele domului majestuos. Suntem vărsați grandios în Amurgul zeilor de Wagner.
Cer alb, soare alb, de noiembrie. Un avion iese din soare și urcă deasupra lui. Când ajunge la zenit e prea sus ca să ne mai irite cu zgomotul. Fără vâjâit arată fragil. Se înalță grațios și îndrăzneț într-un balet modern. Mai la vale ne măcăne gâștele de Nil și cele canadiene care țin conferințe pe apă, fiecare în colonia lor. Rațele localnice, europencele, cu bărbații bine îmbrăcați în verde și albastru intens și cu femeile discrete în cafeniu, se plâng inutil că migrantele ocupă spațiul lor vital, cu multă gălăgie și murdărie. Mai rău e că nici nu le trece prin cap să migreze înapoi, nici măcar sezonier. Și situația continuă să se deterioreze. Atac: gâștele de Nil ne-au decodificat gândurile toxice și se abat acum în zbor razant asupra noastră cu o escadrilă Hitchcock de 12 proiectile durdulii care retează văzduhul la 2 m deasupra bărcii. Uff, au trecut fără avarii! Ne înghițim în tăcere gândurile periculoase.
Coroanele desfrunzite alunecă pe lângă noi schițând pe cerul alb o grafică monocromă de ramuri, când fine, când noduroase. Doar sălciile nu și-au pierdut pletele. În copacii mai înalți stau înfipte niște gogoloaie ca vata de zahăr, doar că sunt negre în lumina lăptoasă – vâscul. Din pâclă se desenează precis în tuș alb două lebede lente.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
