– Ți-ai revenit? Acum poți să vorbești? – Aproximativ… Soțul a fost plecat trei zile în deplasare și eu m-am dus să dorm la hotel. Avem încă un placaj în ușa de la intrare, acolo unde a spart geamul. – Ați aflat ce-i cu el? – Poliția îl cunoaște: german sadea, Stefan Müller, de 28 de ani. Îi dăduseră drumul din pușcărie cu o zi înainte. Băiatul, fără droguri și fără acoperiș, a vrut să intre din nou la pârnaie și ne-a găsit pe noi să ne atace, că stăm mai la o parte, în natură. – Și voi ce-aveți de gând? [pauză] Pe făptaș îl trec la delicte minore, spargere fără furt, doar la tentativă. Îl bagă din nou la răcoare și când iese, peste un an, doi, tot la voi trage. Nu i-a mers șnur schema? Ce-aș râde dacă-ar cere la judecată să-l bage la amicii lui dinainte, că se simte el bine acolo. [pauză] Auzi, dar soțul cum a apărat casa și familia? – Mai întâi a mârâit că-l trezesc la miezul nopții și că trebuie să se scoale a doua zi la șase jumate. Ca și mine de altfel. Când i-am spus că dă târcoale la casă un individ suspect, a sărit ca ars. Dar n-a avut ce să facă. Individul era în transă distrugătoare: a spart furios cu bocancul geamul de la intrare și a dat buzna în casă. Atunci noi am fugit ca iepurii pe ușa din dos, spre terasă și spre curte, apoi pe stradă. – Erați măcar îmbrăcați? Că dăduse gerul… – Eu aveam părul încă umed, eram despletită, în halatul alb de baie și în papuci, dar soțul era desculț și în pijama, cum l-am luat din pat. – Și umblați așa pe stradă la miezul nopții? – La unu! Eu, pasămite mai îmbrăcată, m-am aruncat în fața unei mașini care dădea colțul, știi că e zonă de joacă la noi, se circulă la pas. – Nu te-a luat omul drept una din Fantomele din Spessart? Că nu-i departe de voi castelul fantomelor… – Ba da. S-a uitat la mine ca la o arătare și n-a vrut să coboare geamul. Nu știu ce gesturi i-am făcut, i-am arătat casa luminată prin toate ferestrele… Până la urmă a dat jos geamul și i-am spus să cheme poliția, că bântuie hoțul la noi în casă. – A avut curaj omul, totuși. – Da. Și vecinii au sărit rapid din pat să ne ajute: i-au dat papuci și palton soțului și au sunat și ei la poliție. Peste cinci minute tot aici ne găseam, la colțul străzii, plus vecinii, plus omul cu mașina, iar soțul suna întruna la poliție. Peste zece minute la fel. Peste un sfert de oră am sunat eu, cred că mi-au simțit teroarea din glas. Pe hoțul nostru îl vedeam cum circula dintr-o cameră într-alta. Peste 20 de minute au apărut trei echipaje, care veneau tiptil din trei direcții, fără faruri, camuflate, pesemne ca să nu le scape, dacă ar fi vrut să fugă. Circa 12 polițiști în montură de bătălie, cu veste blindate. Ne-au cerut voie să spargă ușile pe care le încuiase hoțul. Tipul încuiase trei uși de jos și se băgase într-un dulap. Îl vedeam pe fereastră. L-au scos ca din oală, cu binișorul, din dulap. Ne-au spus că e high [sub droguri].
– Te-ai mai liniștit după iarna asta viforoasă? Poți să dormi acasă când e el în deplasare? – Oarecum. Tot chem musafiri de peste hotare, dar nu le spun de ce insist… Din partea justiției niciun reazem: după ce-am dat declarația scrisă, nicio convocare, nicio înștiințare de cum s-a soldat procesul. Ca să vezi ce inconsecvenți sunt în justiție: când avea fiica vreo 12 ani, se ducea cu taxiul la lecția de pian, căci niciunul dintre noi nu avea timp la ora aia. O mașină a lovit taxiul la stop. Am primit „n” scrisori de la poliție pentru declarațiile ei, pe deasupra și o citație ca să depună mărturie la înfățișarea de la tribunal. Evident, am refuzat vehement: nu aveam timp niciunul de bagatele astea la ora 10 dimineața. [pauză] – Asigurarea v-a plătit stricăciunile de la spargere? – Doar ce s-a spart în interior, nu și ușile și geamurile securizate cu care le-am schimbat pe cele vechi. Poliția ne-a oferit consultanță cum să blindăm casa. – Ha-ha-ha, ca să aibă ei răgaz 20 de minute până intră în acțiune la o urgență! – Da. Am schimbat toate ferestrele la parter, mari, mari, cât nouă uși în total. Am pus geamuri triple. Ei bine, costurile rămân la păgubit. – Dacă asta vă dă siguranță… – Spre siguranța personală, soțul și-a dosit o bâtă sub pat. Eu însă rămân cu spaima sub propriul acoperiș. – De amărâtul ăla de hoț mai știți ceva? – Nu. Dar sistemul nu-l poate prinde în căderea lui liberă: doar îl bagă și-l scoate din pușcărie. Dacă făptașul nu are mijloace să acopere daunele pe care ni le-a cauzat, nici sistemul nu are modalități să ne despăgubească. Nici măcar să ne protejeze în viitor.
– ’Neața, Herr Sommer! Cum faci mata că la voi nu cresc buruieni deloc? – Stă soția cu lupa pe ele și cum a mijit vreuna mă pune la treabă. – Înțeleg, le plivești centimetru cu centimetru. [pauză] Hai să-ți fac un compliment: grădinarul nostru, care e grădinar cu diplomă, m-a consolat să-mi iau gândul că putem avea și noi o grădină ca a voastră, fără o frunză răzleață, cu firul ierbii tăiat ca la frizer. Zice că ar trebui să muncesc la ea zi și noapte și să am grijă să pășesc în ciorapi pe gazon. Nu-i de mine! Mai bine mă uit peste gard și mă bucur de frumusețea voastră de grădină! – Lasă, vecine, că și voi aveți magnolii frumoase. Da’ a mea nu vrea copaci mari, că lasă frunze. – Și nevastă-mea e încântată, vecine, de cum strălucesc treptele de granit la voi, la intrare! – Așa-i plac alei mele, vecine! Lustruiește la ele cu detergent de două ori pe săptămână! – Noi avem trepte din prundiș conglomerat. Norocul meu! A mea mă pune să le curăț cu furtunul sub presiune doar când se prinde mușchi pe ele, cam o dată la doi-trei ani. [pauză] – Deh, vecine, în satele noastre săsești din Transilvania, ne luam toți la întrecere care case și străzi erau mai îngrijite, cu șanțuri drepte, cu ziduri compacte la fațade. Grădinile erau în spate… Satele românești erau altfel, cu casele și grădinile la vedere. Alea de la munte erau arătoase, dar cele din Bărăgan, vai de ele…
– Ție pot să-ți spun, vecină, că nu ești ca nasolii ăștia de-aici din Vest. Hârca de Frau Herbst mă încarcă cu jumătate din curentul casei, de parcă nu e ea de vină că are instalația asta ancestrală. – Vecine, dar dumneata îi subînchiriezi și lui Herr Schmidt… – E de-al meu, tot Ossi [poreclă pentru cei din Est, din fosta RDG], un amărât. La puținul cât câștigă el, nu-l ia niciun proprietar în chirie legală. Mai bine îmi dă mie chiria din prietenie decât vreunei zgripțuroaice ca Frau Herbst. – E bătrână, vecine, și n-are alt venit decât chiria asta. – Din mileniul trecut închiriază parterul și tot de-atunci n-a făcut nicio amenajare. Te iau martoră că nimic nu-i mai plătesc până nu modernizează casa. Nici chirie, nici utilități. – Ai grijă, vecine, să nu pună avocații pe dumneata. Că nu-i plătești ce-ai contractat cu ea și că subînchiriezi ilegal. – Eu, ilegal? Doamne ferește! Schmidt e prietenul meu din școală, care mă vizitează ocazional. Da’ ce? Nu-mi iau și eu avocat? Îl primesc din oficiu de la social, fiindcă n-am job și sunt nevoiaș doar cu ajutorul social. Nu ca ea care stă pe salteaua cu bani. Să știi că hârca a și pus pe un avocat să mă dea în judecată. [pauză] Am o rugăminte, vecină, se poate? – Să vedem, vecine. Am și eu o rugăminte la dumneata, dar spune cum pot să-ți fiu de folos. – Dacă vine cineva de la tribunal ca să constate situația, să nu le spui că am avut mașină până mai deunăzi. – Chiar așa, unde-i mașina? – Am vândut-o pe bani cash la niște polonezi, ca să nu figurez cu avere la fisc și să mă scoată bătrâna bun de plată. – Mde, nu prea e fair schema dumitale… Dar poate nu mă întreabă nimic pe mine. Eu stau în casa de alături. Pe voi nu vă cunosc. E normal aici, nu? – Ai dreptate, la Wessi ăștia [cei din Vest, din fosta RFG] poți să iei foc sau să dea hoții peste tine, că ei nu sar să se ajute între ei. – Vecine, am și eu o rugăminte la dumneata. De fapt o doleanță… – Doleanță la mine? Nu suntem buni vecini? Mari iubitori de animale? – Chiar de ele e vorba: pisicile dumitale, toate trei, i-au declarat război alei mele și o jumulesc de câte ori pun ochii pe ea. Într-una se duce bărbatu-meu cu ea la veterinar. – Ha-ha-ha! Nu-i așa că sunt istețe ale mele? Ce vrei și tu acuma? Se luptă și ele pentru zona lor teritorială. – Da. La noi în curte… Mai ales motanul dumitale e tare agresiv. O „iubește” la sânge. Iar a mea e așa de puțintică la trup și-i înspăimântată. I-e frică să iasă-n curte. Se uită mai întâi cu ochi sălbatici, pășește peste prag cu corpul încordat, coadă de vulpe, urechi teșite, scoate urlete de înjunghiată, ca-n junglă. Odată atâta a alergat-o că a scăpat de el tocmai în vârful mesteacănului. El era prea greu ca să se suie până acolo. Nici ea n-a mai putut coborî și am dat-o jos cu pompierii. Ne-a costat ceva… Știi ce te-aș ruga? – Acum nu pot și eu să le țin închise în casă. Trăim într-o lume liberă. – Dacă ești de acord, ar putea bărbatu-meu să-l ducă la veterinar pe motan și să-l castreze. [pauză] Pe banii noștri. [pauză] – Hmmm, motanul ăsta e tare bun de prăsilă! N-ați văzut voi ce pisoiași frumoși, toți vărgați negru pe alb, le face fetițelor mele de două ori pe an, că și ele-s bune de prăsilă. – Sunt frumoase, vecine, nimic de zis, toate model artistic negru pe alb. – Pe nou-născuți îi vând ca pâinea caldă pe internet, cu 80€ bucata, chiar nevaccinați. Ha-ha-ha, au venit ăia de la Protecția Animalelor să mă amendeze, după ce au detectat anunțul, dar au plecat cu coada-ntre picioare. În trei zile de la anunț îi dădusem pe toți opt. N-au mai găsit picior de pisoi-delict. – Păi, vecine, n-ar fi bine să mai schimbi modelul la pisoiași, că poate s-au plictisit clienții doar de alb-negru. Nu mă tem că frumușelele dumitale nu-și găsesc alți parteneri. Am văzut eu cum le fac curte vreo trei cotoi fuduli din cartier. Să vezi dumneata ce culori interesante îți vor aduce pe lume! [pauză] – Da’ să iasă bine operația, vecină, că mi-e drag de motanul meu, capul familiei! – La tanti veterinar din cartier îl ducem. – La cucoana aia reușită, acoperită de tatuaje? Care vâjâie pe Kawasaki verde? – Da, da! Cu coadă de cal fluturând pe motocicleta aia masivă! Ca o amazoană! Are mare dexteritate cu animalele. – Are copii cucoana? – Nu. Locuiește împreună cu șase câini mari. Iese cu ei la plimbare. Și-a redus orele de cabinet la trei zile și lucrează două onorific la azilul de animale. Zice că nu mai suportă cinci zile pe săptămână pe stăpânii pacienților, pe umani. Sunt prea mofturoși! – Uite-ți protejata, vecină, cum ne miorlăie! – De tine vorbim, madam. Ce stai pe capul nostru cu mieunatul? Ți-am spus: Nu intra în vorbă, hop, neîntrebată când discut cu vecinii! – Depune și ea plângere. Hai, că m-ați convins amândouă. Știi cum facem? Îl castrați voi pe motan la doamna veteri și pe urmă mă duc eu cu el la consultație, dacă zici că veteri e interesantă. Crezi că e și ea Ossi? – Și mata ești interesant, vecine!
– Ea și cu mine, ne e bine de-abia în a doua jumătate a vieții! – Bine și mai târziu, amica! Dă-mi și mie secretul! Sau vrei să spui că societatea capitalistă vă asigură afluența și la pensie? – Nu-i așa de simplu: mie mi-e bine după ce m-a părăsit boala. După douăzeci de ani! Depinde de conjunctură, de aleatoriu… de strădania ta și de Dumnezeu. – La tine mai înțeleg, că ai muncit și ai suferit destul. Dar la ea? – La ea a început viața în roz după ce a plecat târla striată alb-negru care o teroriza. După doi ani bătrâna și avocatul ei au reușit să-i scoată din casă. Ce concurs formidabil de împrejurări să rămână a noastră solitară, ca un bijou prețios al cartierului! – Unele plecări sunt salutare! Dar acum nu se plictisește? – Nu. Ne ia pe noi de pisici mari și ne dresează, ne umanizăm cu toții. [pauză] – Nu mă luați și pe mine pisică la voi în casă? Aș vrea și eu așa viață în lux și răsfăț!
– Iar s-a schimbat conjunctura! – Națională? Internațională? – Astea oricum. Dar și locală, la noi în ogradă: adio trai pe vătrai, când blănoasa ieșea zâmbitoare pe terasă și se lăfăia pe dalele încălzite de soare. A devenit din nou fiară, pe-afară! Pe cât e de blândă și de mătăsoasă-n casă. – De ce te miri? Noi suntem la fel: ne destindem acasă, iar în lume suntem în gardă, dacă nu la atac. – La atac iese și ea: înarmată până-n dinți, cu blana și cu coada zburlite, în eventualitatea că peste gard se ivește inamicul american. – Ei, asta-i acuma! Doar n-au staționat americanii trupe la vecini? – Inamicul a fost transbordat transatlantic de fiica vecinilor, care a lucrat câțiva ani în US și a adoptat un localnic pe timpul însingurării pandemice. Agenții CIA și FBI cu greu i-au depistat originile, de-abia după verificări minuțioase: e o împreunare atipică între șoricar și Saint Bernard. [pauză] – Aha? Ce poziție de sex excentric și-or fi găsit amorezii? – Nu vă înfierbântați imaginația erotică, fetelor. Mai nou fertilizările au loc steril, în eprubetă. – Of, ce seacă ești! Lasă-ne să visăm! – Oricum, patrupedul e o corcitură tare dulce și e agreat de toată strada, mai puțin de felina stăpână pe domeniul nostru.
– Plecăm toți în concediu și trebuie să o duc pe Tilișor la un hotel de pisici mai uman din apropiere, pe o pajiște, cu containere pentru fiecare soi de animale de companie. O plasez la recepția pisicilor, o cutie mare de carton cu o ușiță rotundă. Ea nu prea vrea, eu o împing înăuntru, ca să se acomodeze cu celelalte. După scurt timp se încaieră. În învălmășeală și zbierete, cutia se clatină, nu am cum să o mai scot. Cu un cuțit sfârtec cutia pe deasupra și toate sălbaticele îmi sar cu ghearele în față. Tilișor scapă și o ia la fugă peste câmp. [pauză] – Hmmm, ai avut un vis prevestitor că o să moară.
– Mare lucru, cel puțin voi aveți probleme normale cu vecinii. De fapt, n-aveți probleme. La noi, la Deauville vecinii s-au făcut deosebit de nesuferiți. – Cum așa? În bloculețul vostru luxos de pe coasta Atlanticului? – Ne-a căzut balconul de la fațadă, de la toate opt apartamentele! – Ei, cum? Pur și simplu s-a surpat din senin? Sau a fost cutremur sau furtună? – S-a surpat. Bine că n-a omorât pe cineva! – Absolut! – Dar balconul a scos la suprafață multe mișculații și conflicte mocnite dintre proprietari, așa că m-am retras din administrația imobilului. Nici n-am mai avut poftă să mergem acolo. E părăsit de doi ani. – Nu puteți să vindeți? – Nu avem nicio șansă în starea de delabrare în care se află. [pauză] Înainte eram o vecinătate simpatică. De câțiva ani au cumpărat ca investiție câțiva nouveau riches [îmbogățiți] și nu mai știm cine unde locuiește. Nu-i interesează să întrețină locurile comune, așteaptă doar să crească prețul obiectului cumpărat. Dacă le atragi atenția, îți sar în cap. Sunt toți contra toți. – Păcat. Locul e superb. [pauză] Bogătașii nemților sunt altfel: țin mult la proprietate. – Probabil că țin la ea doar dacă e numai a lor. Nu cred că și la comun. – D’accord! Știai că există nobili germani cu mari proprietăți, așa de discreți, că nici nu-i bănuiești cât sunt de bogați, dintre aceia cu strămoșii îngropați în cimitirul familiei de lângă capela domeniului. [pauză] Asta nu-i împiedică pe copiii lor să zbiere la diverse demonstrații contra depozitării rezidurilor atomice sau în sprijinul LGBTQ, sau pentru legalizarea marihuanei… – Eu am cunoscut în Franța câțiva artiști, plasticieni, hippy-ști, în zdrențe, care, la un moment dat, au dispărut de pe scena nonconformistă. – Cred că știu motivul, ma chère. Cunosc și eu unul: la un moment dat a moștenit averea familiei, domenii și proprietăți, nu-i așa? – Exact, și cu asta și-a schimbat radical stilul de viață, hobby-urile și prietenii. – Sărmanii, îi reformează banii, pe care contau de fapt. – Ar putea să îi doneze unor carități, iar ei să-și păstreze profesiunea de credință. – Tu ai face-o? [pauză] – Ai dreptate, e pașnic la noi: vecinul de peste drum, din grădina cedată de primărie pe o taxă minimă celor de la bloc, e un german de 50 de ani, voluminos, poate să fi fost halterofil la tinerețe. Un tip laborios, ce trebăluiește și pigulește pe lotul lui. De două ori ne-a lăsat roșii din grădină în fața porții. – N-are familie? – Are o prietenă româncă. Ea are un fiu de 15 ani, care vine des la grădină cu „familia” și cu câte un amic. Acum e frig și de la fereastră văd pe parcela lor de peste drum cum neamțul și cu „fiul” și-au făcut un foc mare, din copacul uscat pe care l-au doborât cu multă pricepere astă vară. Stau în fața focului și vorbesc. Doar ei doi. De o oră, netulburați. – Frumos! Ce și-or spune? Ca de la tată la fiu? Ce noroc pe copil! – Stai un pic să mă așez la fereastră, că-i o scenă dulce pe stradă. – Alo? Ce vezi? – Prin fața casei trece agale un echipaj înduioșător. Mama și cu tata, tineri și sportivi, și cu fetița de trei ani îmbrăcată complet în roz. Mai sunt două personaje cu cei trei umani: doi căței albi. Unul mare, bătrân și greoi, care de-abia se târâie în lesă după ei. [pauză] Uite că nu mai poate și tatăl familiei îl ia în brațe și-l așază într-un cărucior pe măsura lui. Fetița împinge căruciorul cu bătrânelul. Al doilea cățel e mic și sprințar. Uite că a dat colțul înaintea celorlalți. Întind și ei pasul după el. I-am pierdut din vedere. – Dulce, într-adevăr! O familie cu bunic și nepoțel! – Exact. Lumea e încă în ordine pe strada mea.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
