– M-am nuntit cu alai mare și cu muuult aur în India! M-am simțit regina lumii, păcat că doar în zilele alea. După care am revenit amândoi în Germania. Bărbățelul meu era tinerel, focos, gelos și… mămos. – Cum „mămos”? La șapte mii de kilometri de țara și de mama lui? – Cât a fost sita nouă și iubirea dulce nu mi-am dat seama că se împuținau banii. – Aveați cont comun? Ce modă-i asta în Germania? – Așa zicea el că e în India. Noi munceam, adică mai mult eu, iar contultotscădea. – Nu ziceai că te-a acoperit cu aur? – Kilul de aur de pe mine a fost pentru nuntă, ca să vadă oaspeții mult aur, așa e la ei. – Ce făcea cu banii? Ținea o amantă indiancă? – A, nu, de-asta nu mi-era frică: la ei acasă eu sunt foc de frumoasă, așa cum sunt eu, albă și grasă. Aici în Vest sunt doar grasă, iar el e prea întunecat. Oricât l-am ajutat eu și oricât de bine s-a adaptat el, că e băiat deștept și tânăr și a putut să depășească împunsăturile și invidia colegilor. Și era bun la suflet, că nu putea omorî o muscă… – Atunci ce făcea cu banii voștri? – Îi trimitea la părinți și lărgea parcul de camioane al întreprinderii de familie. – A, camioanele indiene sunt mândria șoferilor. Le pavoazează ca pe niște păuni! [pauză] Vezi? Dacă nu te-ai prezentat cu zestre la nunta indiană, atunci a virat-o el ulterior din salariul tău german… Sau poate n-a ținut fiindcă nu te-a ales mama lui, cum e obiceiul în India! – Nu fi retrogadă, suntem în mileniul 3! – Tocmai, de 3000 de ani mama alege mireasa. Ea știe ce-i bine pentru fiu. La mine la serviciu lucrează trei colegi indieni în IT, sunt deci băieți cu pretenții, școliți la Bangalore și angajați în EU. Ei, în ciuda restaurantului lux al firmei, ei mănâncă ce-aduc de-acasă, în cutia pregătită de soția. I-am întrebat dacă mama le-a ales nevasta. Sunt foarte fericiți toți trei cu alegerile mamelor! Poate asta-i rețeta! – Cred și eu că ei sunt fericiți, dar amărâtele-alea de neveste or fi și ele fericite, izolate la domiciliu? – Mă gândesc că tradiția milenară e benefică, la ei cel puțin. Pe când în lumea noastră occidentală o treime din căsătoriise despart, ca și voi.
– L-am întrebat: „M-ai văzut vreodată că stau locului liniștită și fac ce-mi place mie, la laptop sau cu o carte-n mână?” – De ce nu stai pur și simplu, fără să-l întrebi pe el? – Când mă vede că citesc pe ordinator ceva de la club mă ia la trei că îmi pierd timpul cu alții. – De ce trebuie să-i spui ce citești? Insistă el să-i spui? – Nu, dar îi spun și eu ce mă preocupă. – Chiar dacă se întoarce împotriva ta? – Ai dreptate, n-ar trebui să-i dau raportul dacă mă preocup de ceva dinafara casei și a persoanei lui. – Îți confiscă timpul! – Indirect. Trebuie să simtă el că îi stau la dispoziție. [pauză] Într-adevăr, am mereu câte ceva de făcut în casă sau în bucătărie. – El nu face nimic? – Prea puțin și atunci doar așa de ochii mei, superficial, și tot eu trebuie să refac. – Am înțeles. Tu ții ștacheta sus. [pauză] Dar o ții pentru tine, deoarece tu singură te controlezi. De aici probabil presiunea și depresia ta. [pauză] Ar trebui să-ți cobori ștacheta. Crezi că l-ar deranja? – Nu. Nici n-ar observa. – Atunci ce te oprește să faci curățenie în camerele de oaspeți doar o dată pe lună în loc de o dată pe săptămână, că tot n-aveți oaspeți? Sau să cumperi murăturile de la REWE în loc să le faci tu? – Nu sunt atât de gustoase și au toate zahăr în ele. [pauză] – Mama lui cum era? Tot așa îi stătea la dispoziție? – Mama lui era doamnă cu femeie în casă. – Ca și mama mea. Ce să facem? Ne-am democratizat în Vest. – Odată, când a venit la noi la masă duminica, ea a remarcat că am un serviciu pretențios și bănos, că este casa lună, masa delicioasă și că am găsit timp să-mi fac și manichiura. – Era apreciativă sau compătimitoare? – Eu am luat-o de compliment. [pauză] – De ce nu-i găsești niște sarcini casnice, pe care să le preia el cu drag și să nu mai stea cu ochii pe tine… – Ai dreptate, trebuie să fie ocupat! Hmmm, noi ne înțelegem mai bine atunci când nu ne vorbim. – Scuze că intru și eu în vorbă: mai bine să fie vorbăreț decât taciturn! – Și dacă îți turuie vrute și nevrute până îți face capul calendar? [pauză] – Cum îți place când stați unul lângă altul ca doi muți, în tăcere asurzitoare? – Mai bine decât să te cerți sau să flecărești aiurea doar ce cumpărăm, ce mâncăm, când mergem la medic sau la poștă. – Mai deprimant e să trăiești cu un sac necuvântător și nesimțitor lângă tine. Să îți țiuie urechile de singurătate. Care te vede doar când nu-i pun mâncarea pe masă. Iar tu să vezi zi de zi cum vârsta îi încrețește fața de bidon turtit. [pauză] – Hmmm, ai grijă de tine! Ești în cădere psihică dacă așa îl vezi.
– Mult scaun la cap au aceia, numărați pe degete, care se despart amiabil și-și lasă loc de bună ziua. Eu știu pe unii care au rămas și buni amici, bucuroși că s-au eliberat fără neajunsuri. – Păcat că mai toți ajung să se violenteze doar prin avocați. [pauză] – Ex-ul meu și-a numărat zilele timp de 20 de ani, până a plecat fiica de acasă, ca să divorțeze de prima lui ex. De fapt fiica se născuse dintr-un accident de tinerețe… – Cumva în contextul anului dement ’68? Când s-au emancipat sexual femeile? Că de-atunci o țin tot într-un turism amoros pe Mallorca și pe Jamaica. – Așa, așa! Atuncise eliberase sexual ex-a lui, udată cu celelalte fătuce din Germania. Dar alor mei le-a trecut repede nebunia tinereții și au trăit potoliți, pe alături unul de celălalt, ca niște moși. – Adică 20 de ani s-au pregătit pentru despărțirea finală? – Așa, așa! Fără să le dea prin cap să-și refacă viața mai devreme. Așteptau doar să rămână singuri, îndestulați în pensiile și în moștenirile lor. – E și ăsta un fel de împlinire, să nu mai ai obligații față de nimeni, nici chiar față de tine! [pauză] Și el ce face toată ziulica? – Se droghează pe calculator, zi și noapte. Mie-mi cădea tavanul în cap că ce viață în doi era asta? Așa am divorțat de el la prima căsătorie. –Acum nu mai are niciun sens să divorțezi încă o dată de el. Nu vă mai ia nimeni în serios, nici oficiile. Dar nu-mi explic totuși de ce v-ați luat a doua oară? Se schimbase el? – Doamne ferește! El e imuabil. E om bun de fapt. Unde-l pui, acolo stă și tace mâlc. O momâie, săracul![pauză] Of, of, of! Eu m-am schimbat: am început să mă tem de singurătate.[pauză] – Uite, d-na prof l-a ales bine pe soțul ei german, exemplar, care a învățat perfect româna și a declarat-o limbă de familie! – Soțul d-nei prof face parte din categoria de excepție, acelor de soi! A avut noroc! – L-a și căutat îndelung! [pauză] Apoi mai trebuie să fii la înălțimea lui… Îi pun d-nei prof norocul în mariaj pe seama inteligenței ei emoționale: cu răbdare și empatie obții uneori imposibilul de la consort, adică ce n-ai crezut chiar tu că se va întâmpla vreodată. [pauză] Altfel, e un mit că ne găsim cândva jumătatea cu care să ne potrivim la fix. – Atunci am făcut bine să-l iau pe-al meu cu care mă potrivesc ca nuca-n perete. Mi-am găsit contrastul! –N-o să te potrivești cu nimeni cu de-amănuntul! Potrivirea o dobândești pe parcurs, dacă o cultivi. Nu ne e dată din start. Ce ni se dă eșansa să ne depășim nepotrivirile, să ne dăm unul după altul, dacă ne iubim, dacă vrem să păstrăm cuplul, nu să ne dăm papucii la primul conflict ce îmi lezează vanitatea sau capriciile sau nu corespunde portretului robot de partener pe care mi-l prestabilisem. – Și cum rămânem atunci cu libertatea alegerilor individuale, dacă îmi recomanzi să mă dau după el? – Și el după tine! Să vă proiectați viața în doi, durabil, pentru realizarea amândurora. Iubirea crește din doi și îi leagă într-un singur trunchi, care se deschide în ramurile fiecăruia și se adună în coroană ca să reziste intemperiilor. [pauză] „Iubește-ți aproapele!” Iar el este cel mai aproapele tău. Iubirea erenunțarea la individualism. După Confucius „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, iar după Isus, „Fă celorlalți ce ai vrea să-ți facă și ei ție”. – Ce frumos filozofați și vă autosugestionați, dragilor! Viața însă este aspră. Copilul nostru cu handicap, în loc să ne sudeze, ca soarta noastră dată de Dumnezeu, ne-a dezbinat: dacă pe mine m-a întărit în viață, pe bărbatu-meu l-a debusolat. El a dat toată vina pe mine: ca să-și dovedească „nevinovăția” a devenit un afemeiat acerb și a luat la copulat pe orice femeie îi ieșea în cale. [pauză] – Și totuși am fost crescuți în credința că soțul și soția sunt împreună la bine și la rău până la sfârșitul zilelor. Părinții noștri au trecut prin încercări majore. Poate de-asta nu intra divorțul în viziunea lor familială. [pauză] – Alte timpuri! Noi nu mai acceptăm „așa ne-a fost dat”. Noi suntem liber… schimbiști. Cât timp ne iubim pasional, nu reușim să facem punte către prietenie și încredere. Cum dăm nițel de rău, repede ne desprindem, cu gândul la altă legătură, mai propice.
– Nu vă mai faceți griji cu „oare acesta este jumătatea mea și numai a mea!” – Drăguță, e o grijă majoră pentru noi femeile, oricât ne-am eschiva cu feminisme și carierisme… – Mai nou agențiile matrimoniale au mașini de căutare perfecționate după preferințele partenerilor. Orice profil e în ofertă, a devenit ameliorabil, interșanjabil. Până acum alegeam obiectele, pe toy-boy saupe păpușa gonflabilă. Acum ne alegem omul cu amănuntul, soțul, iubita… în carne și oase. – Grozav! Îți alegi păr, sâni și buze noi, mai sexy, sau trans-sexy. Orice excentricitate e acum de înțeles, fiind specifică individului. Individul, cu tarele lui, e mai presus de grup. Asta pentru că i s-a băgat în cap de școală, de medii și de mama lui, că e el unic și special! [pauză] – Și dacă partenerii indică pe portalul agenției informații false și preferințe greșite, care nu îi reprezintă? Mai ales la tinerețe ei nu știu încă ce-i mai bine pentru ei… – Nu vă bateți capul: algoritmul va găsi partenerul copiilor noștri. – Algoritmul electronic al inteligenței artificiale? – Exact, după ce i-ai răspuns spontan la vreo sută de întrebări simple. – Superb, copiii noștri sunt salvați! Nu vor mai face greșelile noastre! – Fericire mondializată! Hai s-o luăm și noi de la cap, ca la prima tinerețe, algoritmul e desigur în stare și de miracolul ăsta. – Nu, merci! Eu rămân în echilibrul maturității. – Și eu! Oh, da! Rămân înfiptă în viața mea de-acum, pe care mi-am făcut-o eu. – Eu nu! Eu nu mă simt ajunsă la liman ca voi! Eu vreau să mă schimb, cât mai am timp! – E un semn de tinerețe dacă simți impulsuls-o faci! Fă-o! Ca să nu regreți mai apoi! – Voi să aveți grijă de voi la Judecata de Apoi, că stați încremenite într-o conservă conservatoare!
– Să pot întinde în miez de noapte mâna sau piciorul din culcușul meu în coconul lui de somn și, fără să-l deranjez,să stau lipită de el pe câțiva centimetri pătrați. Fără să-l trezesc. Fără ca el să se retragă. Dimpotrivă, să simtă ca și mine unitatea restabilită. Cu sau fără intenție de consumare erotică.[pauză] – Depinde de tine să iei inițiativa! – Da de unde! Am concretizat intenția, dar s-a irosit în refuzul lui intangibil. La a două tentativă a mea a avut o răbufnire furiosă că l-am deranjat din somnul recuperator pentru ziua de travaliu. Sunt prinsă în instituția matrimonială germană,în care consortul nu se apropie la propriu de sfera mea personală nici măcar la un metru. – Bine, dar trăiți sub același acoperiș? – Ooo, dacă îl atingdin întâmplare în spațiul locativ, trage o sperietură, cu care nu vreau să-l șochez, căci n-are nicio vină și nicio intenție rea. – Aha? Dar dormiți în același pat, nu? – Oh, de mult, mult timp, nu mai e vorba de pat, deși dormim pe aceeași mobilă vastă. Dormim amândoi în el, dar la ore diferite. – Dormiți în ture? – Nu, doar decalat: eu mă culc la 11 și mă scol la 6, el se culcă la 12 și se scoală la 9… – Bun așa! În alea 6 ore de somn de ”mijloc” nu vă atingeți? [pauză] De când? – De 11 de ani. – Aha? Ați hotărât atunci brusc? – Nu. S-a insinuat în decurs de vreun an… Fiecare a cumpănit probabil în sinea lui ce putem să facem și… n-am făcut nimic. Nu am schimbat nimic între noi, decât că s-a dus atingerea… [pauză] – No action în bed? Tu ne descrii standardul conjugal acceptat tacit de toată lumea, după șapte sau șaptișpe ani de mariaj cu aparențe normale. Nimeni nu vorbește de asta, fiindcă sună a eșec personal. Există, dar e tabu. Oricum, vă rezolvați pașnicîmpreună treburile cotidiene… e OK! Ce mai vrei? [pauză] – Îhî, odată lămurite administrativele, ne retragem în spațiul propriu. El e ca aerul, prezent, dar transparent, nu deranjează. Cred că m-am dat și eu după el. Nu avem interese, sporturi, programe TV, lecturi comune. Nu suntem în stare să ne dăruim timp, trăit frumos, cu empatie… Asta-i viață de familie?[pauză] – Măi, măi, măi, soluția voastră e… civilizată și valabilă contra singurătății.[pauză] Hai, nu te amărî! Aici e alt life style și pace! Consorții germani nu vor mai mult. Dacă tu vrei să-i dai mai multă iubire, se ferește, nu primește, ca să nu se simtă prea angajat sau dator să dea înapoi cu aceeași măsură, probabil din comoditate. – Așa au văzut la ei acasă, așa au fost crescuți. Sobru. – Hmmm, dez-interesul de toți și toate poartă fesul, în afară de sine. [pauză] – Dragilor, hai să fim sincere: noi ce fapte bune aducem în casă ca să salvăm conviețuirea? Aceleași cerințe sunt valabile și pentru noi din perspectiva lui, că n-om fi noi mai breze-calabreze! Nu putem să-i punem pe răboj defectele pe care i le știam dinainte de a-l lua. Iar pe aleea pe care și le-a însușit cu mine sau cu tine, avem o parte din vină. Mai ales că avem și noi hachițele noastre. Puțină îngăduință așadar, pentru ambii consorți. – Înțelepciunea Pământului, tu ne faci teoria compromisului. – Sorry, vorbesc din practică! Și nu caut compromis la orice. Și el și ea au limita lor de rezistență, pe care trebuie să și-o cunoască atunci când se înhamă la viața în doi. Care devin trei-patru, iar cu mama-soacră pe deasupra sunt deja șase. Cu tactul și cu răbdarea trecem marea. [pauză] – Ce e tactul? Să te faci că nu observi, adică să înghiți ce nu-ți convine? – Asta-i la prima vedere, simplistă. Mai nuanțat: să te menții pe suprafețele verificate, neconflictuale, să ai vorba și expresia veșnic pozitive. – Nu obosești? Nu treci neconflictual pe lângă viață? Uite, tu care propovăduiești tactul și înghițitul de la cei dragi, tu ai fișă la psihiatru! Nu poți să lași conflicte esențiale să clocească nelimpezite în profunzime, care te consumă pe tine și îl contrariază pe el, care ne interpretează greșit și se distanțează. Și-așa s-a dus seninătatea noastră! – Eu înclin să cred că pe măsură ce îmbătrânim ne folosește tot mai mult, la amândoi… darul comunicării, nu numai verbală. – Mai bine să ne rugăm la Maica Precista să ne ierte că ne războim cu sexul puternic, că-i plictisim cu shopping sau cu ce învârte Meghan sau Marița sau îi cicălim, poate-i traumatizăm, cu voie sau fără voie. – De ce numai pe noi să ne ierte? Să-i ierte și pe ei, care ne nefericesc! – Iartă-ne pe toți, cât suntem tineri și focoși sau bătrâni și proști, și ne facem viața amară!
– Viață asuprită a dus cu el, dar acuma zice că n-a fost altul pe lume ca el: „ce tată bun a fost, ce soț ireproșabil”. Or, el a fost păgubos și iubăreț: îi face un copil uneia din Canada ca să-l scoată din țară și odată instalat la Toronto, i se pare că îl țin socrii sub papuc și pleacă la cea dinainte, aranjată între timp în California. La cea care acum, post-mortem, numai într-o laudă îl ține. – Hmmm, decesul le izbăvește de o căsnicie ternă, dură,umilitoare. Totuși văduvele, printr-o ipocrizie reparatorie, pesemne involuntară, își amintesc de ei cu duioșie. Știu și eu? Refuză să-și recunoască marasmul în care au trăit, ca să poată supraviețui. – Nu, nu, nu! Pentru cei mai mulți durerea e profundă, fără urmă de disimulare reparatorie. Un prieten o ține într-o jelanie și rupe pragul mânăstirii unde e înmormântată ea. E inconsolabil. De-abia după decesul ei a înțeles că doar prin ea era el un om întreg. Too late! [pauză] – A fost un film, Familia, o saga italiană dintre războaie și după, cu Fanny Ardant și Philippe Noiret. – O, da! Fin, nuanțat psihologic, prin tumultul epocii! – În final pe Carlo îl copleșește o iubire nemărginită și sfâșietoare pentru soția răposată. Are regrete și mustrări de cuget că n-a iubit-o cum merita ea. Spre final, regizorul Ettore Scola răstoarnă unghiurile către interior. Citești pe chipul lui Carlo că s-a prăvălit în sine, în amintirea zilelor ratate, în care nu s-a bucurat de soție, gândindu-se la cealaltă, la sora ei, artista. – Eu rețin din film atracția senzuală nestăvilită a lui Carlo tânăr pentru sora pianistă (Fanny). Artista însă are ambiții mari, care o duc la Paris. Iar el rămâne lângă soție și se consolează cu viața de familie. – Pentru mine soția luminează filmul întregii familii, cu dragostea ei. Simte că soțul și sora ei se iubesc, dar dragostea ei de familie e… tămăduitoare… de furtunile sentimentelor și ale războiului.
– Uff, s-a măritat fiică-mea! El nu mă încântă, dar mă bucur că a scăpat ea de obsesia măritișului. [pauză] – Eu am sfătuit-o pe-a mea, ca într-o spovedanie, să se ferească de scenariile mele: cu iubitul din tinerețe n-a mers, deoarece nu voiam niciunul să facem rabat de la planurile personale, cariera, respectiv emigrarea. Cu iubitul de la vârsta matură, când știam amândoi prea bine ce floare rară și gingașă e iubirea, [pauză] era prea târziu, aveam fiecare alte obligații. [pauză] – Eu îi tot fac apropouri matrimoniale fiică-mi, dar se face că nu mă aude. De trei ani se iubește cu băiatul ăla, dar nu locuiesc împreună. Așa le place lor! – Se poartă stilul neangajant. Își păstrează și alte opțiuni deschise… Adevărul e că de-abia când stau împreună se clarifică multeîntre ei. – Ei nu vor să clarifice mai mult! – Îndeamnă-i, dragă, să se mute împreună, să conviețuiască de probă cel puțin trei ani! De ce să facem proba doar la motoare de metal și nu și la materia noastră sensibilă? – Absolut: nu vor rămâne la prima pasiune, drumul e lung și sinuos. – Sau năpraznic și scurt! Depinde cum te pregătești. – Las’ că le mai potrivește și Dumnezeu! – Și Dumnezeu e om! Nu trebuie să-l ajutăm și pe el? – Nici dacă locuiesc împreună nu se lămuresc destul: de-abia când cresc un copil împreună află în ce măsură se pot bizui unul pe celălalt. Vreau să spun că este o cotitură copilul, de la egocentrism către familie: unii iau foc și părăsesc cuibul, ca cucu’; pe când alți părinținu se pot despărți de pui, ca pinguinii, cu sau fără paternitate. – Mă rog, nu numai copiii ne leagă și ne dez-leagă. Pe mulți îi ține împreună agoniseala…
– Oare ce-i unește, când merg ținându-se de mână, un bătrân și o bătrână? Fericiți că sunt împreună! Că-și poartă de grijă cu cea mai blajină tandrețe. Ce apă vie le curge prin vine? – Ei salvează visul romantic. Păcat că țin sub lacăt secretul fericirii. – Noi am fost fericiții ăștia! Am luat al doilea mariaj ca pe o gură de oxigen. El a fost foarte atent să mă simt eu bine. Și eu l-am răsfățat cât am putut, cu cele mai fine rețete și… gesturi. Parcă ispășeam ce nu am fost în stare să dăruim în primele căsnicii. Era modest, mie nu mi-a pomenit niciodată despre poziția lui. Când a ieșit la pensie subalternii l-au omagiat cu multă dragoste și regret. Copiii noștri, șase cu toții, aveau deja viața lor. [pauză] Am trăit împreună cei mai frumoși zece ani, cât a fost sănătos… – Minunat, ați luat șansa întâlnirii tomnatice ca pe un dar rar! – Da, am primit șansa să ne vedem prin ochii celuilalt în ce avem mai propriu și mai uman. Nu ne-am mai tocit în tact, interese și dezinterese. Parcă ne-am scuturat de crusta vârstei, tăiată cu brazde de mândrie, meschinării, pretenții… Ne-am spus mult cu cuvinte puține. [pauză] Când ni s-a estompat fluxul senzualității, ne-a rămas fluxul sensibilității împărtășite, vie și sinceră.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
