Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Trei muzee și trei demisii” de Florika Waltère

38
florika waltere rubrica leviathan diaspora

logo rubrica stress & the cities– Onorificelor, ce bine o ducem noi, că dăm din nou o tură pe malul muzeelor. – Ce avem azi în program? – Tizian și renașterea venețiană la muzeul de artă, prânz la muzeul filmului și după-masă moda germană cu Jil Sander la Muzeul de artă decorativă. – Ce frumos se vor bate cap în cap opulența venețiană cu minimalismul lui Jil Sander. Cu care să începem? Eu aș prefera-o pe Jil, că e sumară și ne face poftă de mâncare, iar la desert venețienii. – Ar fi perfect, dar nu ții seama de orele de vârf, care sunt după-masă, așa că trebuie să mergem mai întâi la muzeul de artă ca să evităm aglomerația. – V-ați luat DANKE-card-urile cu voi? Ca să nu plătim 16 și 12€ pe bilet. Plătim oricum suficient la parcare… – Văd că n-a sosit Artista, intrăm fără ea? – Mai stăm 5 minute… –  Nu mai stăm: uite, mi-a trimis un SMS că nu mai vine, are o urgență. – Din nou? Să nu fie bolnavă, că job sau copil nu are… – Haideți, fetelor, să consumăm noi artă pe pâine. Haideți să profităm de privilegiu, ne-așteptă cu porțile deschise.

– E multă lume, bine că am intrat… – Mă copleșește culoarea, pensulată cu atâta rafinament. Parcă și desenul e tras cu culoare, uite chiar și la autoportretul făcut la tinerețe. În plus curatorii au scos și ramele baroce în evidență: au zugrăvit pereții în mov. – Muzeul și-a pus bine în valoare colecția italiană din secolul XVI, îi au pe cei mai buni, Bassano, Tintoretto, Veronese, care își depășesc pe alocuri marele maestrul, pe Tizian. – Nu se încurcă nemții: au adunat 20 de tablouri de Tizian și atâtea altele, de la Madrid, Viena, Londra, chiar și de la Tokyo și din US. – Au cine să îi sponsorizeze în Germania, industria și băncile. [pauză] – Ce libertate de interpretare își iau, chiar și la portrete și la temele biblice… și cum jonglează cu reflecțiile de lumină. – Păcat că nu a venit Artista, s-ar fi inspirat… – Nu tocmai, ea nu se omoară după surse exterioare, zice că o sustrag de la propriile ei impulsuri, interioare. – E o poziție, și nu numai a ei: poetul nostru nu vrea nici el să comunice cu alți poeți, ca să nu îl abată de la linia lui lirică… – Cine? Cel cu google? – Cum adică, nu citește poezie dar se inspiră pe google? – Ah, nu le mai potrivi și tu, dimpotrivă e furios că îi traduce google automat versurile de pe site la grămadă, fără rimă și fără sens. – Păi, să-l ia la trei pe google. – Chiar a vrut să o facă. Ne-a convocat pe toți în plen. Ca niciodată, ne-a adunat pe toți la o discuție, ca să scriem o plângere către google: fie să-i traducă artistic poeziile de pe portal, fie să nu i le traducă deloc, pur și simplu, doar lui. – Și ați făcut asta? – Am dat din colț în colț că nu se poate tehnic, am adus și un specialist IT… A rămas cu oful ăsta.

– A fost de vis! Aproape că nu mai mi-e foame. Nu-i așa că sunt bune cardurile astea de mulțumire, cu care mergem pe gratis la muzeu? – Merităm și noi atâta lucru, după ce își fac instituțiile planul acțiunilor benevole cu noi… – Vreau să vă spun că eu îmi fac gânduri să mă retrag din voluntariatul de la Crucea Roșie. – Păi, nu erai tu încântată de ei? [pauză]  – De cel puțin un an tot constat cum unii clienți comit fraude sociale, adică ciupesc statul pe ici și colo, cu diverse tertipuri. Iar eu îi ajut conștiincios să-și completeze formularele cu care obțin bani la care nu au dreptul… – Dar nu-i verifică nimeni? – De-abia ajunge personalul care împarte banii. Nu au alți funcționari ca să mai și verifice. – Nu te simți în plus, într-o lume care nu e a ta? – E greu de spus… La începuturile mele turbulente în Germania, am făcut și eu trei luni coadă la ghișeu la Social pentru 300 de mărci, din care să trăiesc de azi pe mâine… Pe-atunci nu curgeau ajutoarele în cont, ca acum. Stăteam și eu la rând alături de toate neamurile pământului și mă explicam… sau mă milogeam de două ori pe lună… Am primit de la stat și recalificarea IT, inaccesibil de scumpă pentru mine la vremea aceea; iar de pe urma ei trăiesc de-atunci îndestulat cu toată familia… – Înțeleg, atunci ți-au dat ei, iar acum le dai tu… – Întocmai, pe principiul reciprocității sau, cum se bat mereu în piept politicienii, din solidaritate… – Solidari, solidari, dar nu la ciordeli. [pauză] – Le-ai spus celor de la Crucea Roșie că te retragi după ani și ani glorioși? – Mă tot codesc, pentru că au o atmosferă colegială excelentă acolo. Au toți vocația înțelegerii aproapelui, de parcă nu ar fi salariați. [pauză] – De fapt suntem gând la gând, pentru că și noi două am vorbit înainte despre intenții similare.

– La mine, de când a plecat șefa cu vocația de care spui tu, s-au stricat apele. – Era tipa aia rasată, scovergă și cu părul scurt alb? – Da, și fire artistică pe deasupra, o tot întâlneam în foyerul de teatru și de pictură de la Port2. Ei, pe șefa nouă nu o interesează atmosfera de lucru, care se degradează printre salariați. E poate prea tânără și e fixată doar pe pacienții din azil. – Scumpa, dar dacă tu pleci de acolo, noi cum mai avem pile ca să ne rezervăm cândva un loc în acel azil de lux? – Adevărul e că te deprimă în timp să menții voia bună a unor oameni, pe care de fapt nu îi mai interesează nimic. Vreau mai nou să-i ajut la autorități pe românii care nu vorbesc germana; am și început o pregătire pentru asta, mai mult juridică. – La mine e la fel: am distrat și eu, în amintirea mamei, pe niște bătrânele… – Ai dansat zumba cu ele? – Da, când le împingeam în cărucior prin parc. Le mai citesc câte ceva, le pun muzică, le arăt albume… dar cum spui și tu, ele de-abia mai văd sau mai aud și nu mai au niciun chef, poate doar de câte o mâncare bună. Dar eu nu am voie să le aduc nimic preparat de mine, e contra regulilor casei. Așa că vreau să mă orientez spre tineret, de fapt spre școlari, nici prea mici și nici prea mari, ca să mă înțeleg mai ușor cu ei, să-i ajut la lecții după școală. – Păi, cei care au nevoie de ajutor sunt de obicei loazele. – Nu cred. Sunt și unii foarte amărâți, cu părinți fără carte… – Ia te uită, demisie la unison. Cred că suntem cumva pe aceeași undă caritabilă. – Care vibrează acum sincopat…

– Ce tristețe pe culmea modei germane! Mai ales după venețieni, pe mine mă deprimă artista asta blondă cu sterilitatea ei stilistică. Parcă și-a cufundat toată colecția într-o baie de negru și gri. – Ești tu din est și nu știi ce înseamnă rafinament discret, adică purism. – Clar că noi suntem atinși de Orient, cu înclinația noastră spre culoare puternică și decorație bogată, spre zorzoane, dar nici așa ca ea… Cine le poartă? Poate la înmormântare. – Te-nșeli, cumnată-mea se dă în vânt după Jil Sander și dă mulți bani pe ea. Poartă la serviciu niște mantouri și jachete foarte sobre, dar din materiale de calitate super. – Cumnata ta e foarte blondă, frumoasă și elegantă, și cu toate astea e depresivă. – Ai găsit tu acum cauza, pe Jil Sander. – OK, voi sunteți mai în temă… Dar dacă mă uit mai bine la proporții, la liniile și volumele ei clare, este chiar foarte inventivă. – Draga mea, artista Jil e pe piedestalul marilor designeri germani, alături de Karl Lagerfeld și Wolfgang Joop, și au celebrat-o cum trebuie în muzeul acesta ultramodern. – Iar noi am onorat-o cu companía noastră selectă…

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.