„Tradiții, obiceiuri și legende turcești: Piatra răbdării” de Urfet Șachir

448
Piatra răbdării. Sursa foto: kültürsanattv.com
Piatra răbdării. Sursa foto: kültürsanattv.com

„Sfârșitul răbdării este mântuirea.” (Proverb turcesc)

traditiones rubrica leviathan.ro logoExistă o lume în care oamenii cu inima bună sunt fericiți și cei răi sunt pedepsiți: lumea basmelor. Poate că asta mă atrage, pentru că în lumea reală binele nu câștigă întotdeauna. Majoritatea lucrurilor funcționează pentru cei răi în lumea reală. Mă regăsesc în lumea basmelor, în timp ce le ascult sau le citesc. Mă pun în pielea personajelor de acolo, pentru că lumea basmelor este plină de pace. Poate pentru că există elemente în ea pe care nu le-am putut simți în viața mea ori le-am simțit pentru scurtă vreme, precum pacea, fericirea, iubirea… Indiferent de vârsta mea, nu mă voi sătura de această lume. Din păcate, acest lucru frumos și sensibil nu se poate face de unul singur. Chiar dacă există site-uri care spun povești sau basme pe internet, nimic nu este mai cald și simțitor, ca atunci când asculți la gura șemineului, la pieptul mamei sau a persoanei pe care o iubești, ori din gura bunicilor la gura sobei. Am gustat aceste momente fantastice în viața mea și ele îmi persistă în gânduri și dorințe deșarte, căci timpul înapoi nu se mai întoarce. De aceea, m-am gândit să le aștern pe hârtie întru rememorarea unor vremuri pe cale de dispariție. De câte ori am pătruns în lumea fantastică a basmelor, pe orice cale, fie ascultând ori citind chiar eu, în câteva minute, am fost unul dintre personajele fabuloase, care s-a îndepărtat de lumea reală. Chiar și după ce basmul s-a terminat și am adormit, m-am transformat în personajele din visele mele. Cel puțin după ce adorm, visez la pace. Basmul provoacă lucruri atât de frumoase!
Cred că, toată lumea ar trebui să asculte basme, indiferent de vârstă. Oricine se îndepărtează de elementele rele, precum nedreptatea, răul, lăcomia, egoismul din această lume dezgustătoare, chiar și cinci minute, poate va trăi sau va muri ca într-un basm… Cine poate ști?! Când eram copil, venea la noi acasă unchiul Kadir să ne spună povești. Prima poveste, pe care am auzit-o în copilăria mea a fost Povestea fetei albe și a fetei negre (Kara kız ve beyaz kızın hikâyesi), care mi-a stârnit un amalgam de sentimente: compasiune, dragoste, furie în fața nedreptății, curajul de a înfrunta greutățile destinului și, nu în ultimul rând, răbdarea. Există unele povești care, ascultate cu inima, te urmăresc toată viața. Povestea Piatra răbdării este una dintre acestea, care l-a învățat pe ascultător că trebuie să-și controleze emoțiile și gândurile, dacă este surprins de faptul că devotamentul iubirii nu poate fi garantat. Dar, să purcedem pe firul poveștii, cu nemuritoarea expresie „A fost odată, ca niciodată…”:

A fost odată, ca niciodată, pe când Allah avea mulți slujitori, când cămilele erau vestitoare, puricii, bărbieri și eu legănam, zdrăngănind, balansoarul tatălui meu, un sat mic și plăcut într-o țară îndepărtată. În acest sătuc, trăiau singure și sărace o femeie bătrână și fiica ei. Fata era de o frumusețe răpitoare și cu inima blândă, dar nu era nimeni să-i bată în ușă și s-o ceară de nevastă. Ele își câștigau existența făcând și vânzând tot felul de broderii. Într-o zi, în timp ce broda, fata a adormit în fața ferestrei. În amurg, o pasăre s-a așezat pe pervaz, a bătut cu ciocul în geam și a trezit-o. Pasărea a privit către ea și a grăit următoarele:

„– Prințesă, micuță prințesă! Soarta ta este în spatele a șapte munți. Acolo vei sta patruzeci de zile și patruzeci de nopți la capul unui mort, iar în a patruzeci și una zi ți se va îndeplini dorința.”

Apoi, și-a luat zborul. Fata nu a putut să dea sens cuvintelor păsării. Pasărea a venit din nou la aceeași oră a doua zi, a grăit aceleași cuvinte și a dispărut. Fata, speriată, i-a povestit mamei toată tărășenia.

A treia zi, a așteptat împreună cu mama ei lângă fereastră. Pasărea a venit, a bătut din nou în geam și a grăit aceleași cuvinte. Pe amândouă le-a cuprins frica.

„– Hai să plecăm de aici, fata mea, îi zise mama. Această pasăre nu este una dintre cele pe care le cunoaștem noi.

Și-au luat câteva lucruri necesare și ceva merinde și au purces la drum de munte, pe povârnișuri și serpentine. Au străbătut astfel șapte munți. În mijlocul stâncilor, a apărut un palat mare. Când cele două femei, mamă și fiică, au ajuns în fața palatului, porțile s-au deschis și, imediat ce fata a pășit pragul, s-au închis din nou, mama rămânând afară. În zadar au încercat să le deschidă, fiica dinlăuntrul palatului, iar mama dinafară, porțile palatului au rămas închise. Când s-a văzut singură în tot palatul, fata a început să rătăcească prin odăi cu teamă. Odăile erau goale. Nimeni nu se zărea prin împrejurimi. Când a deschis a patruzecea odaie, a văzut un pat cu o saltea din satin, pe care zăcea un mort. Patul era din aur masiv, iar mortul care zăcea în el era un tânăr frumos. O altă variantă spune că ele ar fi înnoptat sub un copac. La miezul nopții, pasărea, care îi prezisese soarta, a luat-o pe fata adormită și a lăsat-o într-o odaie a palatului. Când s-a trezit, era la capul unui tânăr care zăcea nemișcat într-un iatac din satin. Mai întâi, s-a speriat foarte mult, apoi și-a amintit ce i-a spus pasărea: vei priveghea patruzeci de zile și patruzeci de nopți la capul unui mort, iar în a patruzeci și una zi ți se va îndeplini dorința”.

„– Toate aceste întâmplări sunt de la Allah. Desigur, ceea ce e scris pe fruntea mea, trebuie să mi se întâmple”, se gândi.

Tremurând din cap până-n picioare, petrecu timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți rugându-se și plângând la capul tânărului care zăcea nemișcat. În a patruzeci și una zi, după ce își termină rugăciunile, auzi un zgomot și privi pe fereastră. Prin fața ferestrei odăii văzu trecând mai multe corăbii. Deprimată de singurătate, fata își flutură mâna uneia dintre ele. Când corabia s-a apropiat, aruncă o pungă cu galbeni și ceru o sclavă să-i fie tovarășă și s-o ajute la treburi. Căpitanul corăbiei îi dădu o sclavă neagră. Fata aruncă o frânghie pe fereastră și o trase în odaie. Urându-i bun venit, își îmbrățișă cu bucurie noua tovarășă și îi povesti toată întâmplarea. A lăsat-o apoi să vegheze asupra tânărului adormit și ieși să ia puțin aer.  În timp ce fata era în grădină, tânărul fără suflare începu să se miște ușor. Era chiar prințul acelui ținut și intenția lui era să se căsătorească cu fata care l-a vegheat patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Nici nu se trezi bine și o întrebă pe cea care era lângă el:

„– Tu m-ai vegheat patruzeci de zile?

Sclava dădu din cap aprobator. În acest timp, fata, care ieșise în grădină, intră în casă și sclava o prezentă prințului ca fiind servitoarea ei. Biata fată, neajutorată, s-a supus. Prințul s-a căsătorit cu cea care a crezut el că l-a vegheat și a făcut o nuntă care a ținut patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Biata fată, care l-a vegheat cu adevărat și s-a rugat pentru el, a rămas servitoare pe lângă ei. S-a scurs un timp așa, fără ca nimic să se întâmple. Într-o zi, prințul îi spune soției că vrea să meargă într-o expediție în Yemen și a întrebat-o dacă are vreo dorință.

„– Mă voi ruga pentru sănătatea voastră, Înălțimea Voastră, dar m-aș bucura dacă mi-ați aduce niște cercei cu diamante. Cerceii cu diamante să-ți fie dorința, îi zise prințul și ieși afară.”

În fața ușii, era servitoarea și o întrebă și pe ea:

„–Vrei ceva din Yemen?”

Sărmana fată i-a răspuns:

„–Mergeți iute, Înălțimea Voastră, și să vă întoarceți sănătos! Iar la întoarcere să-mi aduceți un cuțit al răbdării și o piatră a răbdării. Dacă uitați, în calea corăbiei să apară un fum negru și să vă întoarceți din drum.”

Prințul râse și plecă. Ajuns în Yemen, prințul își termină treburile, îi cumpărase soției lucrurile cerute și o luă spre casă. Uitase de cuțit și piatra răbdării. Călătoria cu corabia nu semăna cu alte călătorii. Cel care poartă păcatul cu el se abate asupra corăbiei. Prințul își aminti cele spuse de servitoare și, în timp ce aștepta corabia, a cumpărat cele dorite de ea. Calea corăbiei se deschise și prințul se putea întoarce liniștit acasă. Vânzătorul de la care cumpărase lucrurile cerute de servitoare îi spuse:

„– Persoana care vrea aceste lucruri, trebuie să aibă un mare necaz despre care nu poate spune nimănui. Vezi ce face cu ele, după ce i le dai!”

Ajuns la palat, prințul dădu fiecăreia lucrurile dorite. Cum s-a înnoptat, prințul s-a dus în odaia servitoarei. Ascuns într-un colț, a început să privească ce avea de gând să facă. La miezul nopții, fata a scos cuțitul și piatra din sân și le-a așezat în fața ei. A început să-i povestească pietrei, plângând, tot ce i se întâmplase:

„Piatra răbdării, piatra răbdării!
S-au scurs lacrimile supărării.
În locul meu, tu ce-ai face?
Spune, o, piatră, nu tace!”

Pe măsură ce povestea, piatra răbdării, inițial de mărimea unei alune, a început să se umfle:  „– Mi-am vegheat prințul, dar el nu a știut asta. Sclava s-a măritat cu prințul.”

Cu cât îi spunea mai mult din ceea ce a pătimit, cu atât mai mult se umfla piatra răbdării. S-a umflat într-atât, până a ajuns de mărimea unui măr negru cum era cărbunele. În cele din urmă, aceasta a crăpat la mijloc, iar bucățelele s-au împrăștiat în jur. Simbol al răbdării, fata zise către piatră:

„– O, piatră a răbdării, nici tu nu ai putut rezista! Spune-mi, sufletul meu de om cum să reziste?”

Prințul, uimit de toate cele ce auzise, înțelesese rostul pietrei. De îndată ce a rostit aceste cuvinte, fata a luat cuțitul și l-a îndreptat spre piept. Prințul a ieșit din ascunzătoarea sa și a împiedicat-o pe fată să se sinucidă. A scos-o din odaia servitoarelor și a dus-o în apartamentul regal. Voia ca fata s-o pedepsească pe sclavă:

„–Vrei să-i dăm patruzeci de catâri sau patruzeci de satâre?

„- Nici una, nici alta. Să rămână servitoare la noi., zise fata.

O altă variantă spune că întrebarea i-ar fi fost adresată sclavei:

„– Cum ai vrea să te pedepsim? Să-ți dăm patruzeci de catâri sau patruzeci da satâre?” Sclava necinstită s-a cam codit, dar văzând că nu are scăpare, spuse:

„– Dă-mi măcar patruzeci de catâri și să mă întorc în satul meu.”

Prințul a legat-o de coada celor patruzeci de catâri și le-a dat bici. A găsit-o pe mama fetei și a adus-o la palat. În timp ce sclava își ispășea astfel pedeapsa, prințul s-a căsătorit cu fata adusă de pasăre și a făcut din nou nuntă de patruzeci de zile și patruzeci de nopți și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

În vremea copilăriei mele, auzeam mereu despre această piatră misterioasă. Eroina poveștii își spunea păsul pietrei răbdării, iar aceasta se umfla pe măsura necazului și crăpa. La capătul răbdării, eroina își primea recompensa și era fericită. Se pare că există într-adevăr piatra răbdării în cultura sufită cu semnificații profunde. Aceste pietre au fost sculptate toată viața de derviși în temple și sunt lucrări artistice extraordinare care există chiar și astăzi, unele dintre ele fiind expuse în Muzeul Mevlâna din Konya, Turcia. Aceste pietre ale răbdării, fără îmbinări, sunt din marmură. Dervișii cumpărau marmura și toată viața o sculptau. Când ajungeau la capătul vieții, fiii, apoi nepoții continuau lucrarea la piatra răbdării. Se obișnuia ca aceste pietre să fie agățate la intrările din lojele dervișilor și ale medreselor (școli religioase) pentru a da un exemplu studenților și discipolilor. Aceasta însemna că pietrele răbdării erau considerate un indicator al suferinței. De fapt, ce face dervișul: îi învață răbdarea, fasonând părțile ascuțite ale sufletului și aducându-le la același aliniament. Să-și aranjeze sufletul, nu piatra.

Profetul cunoscut în istoria omenirii pentru răbdarea sa și menționat în Coran este Hazret-i Eyyȗb Aleyhisselâm (Profetul Iov). El a fost un profet care și-a petrecut viața trecând prin mai multe încercări grele. În ciuda acestora, nu a căzut în ispite și în trucurile diavolului și nu s-a abătut de la calea lui Allah. Hz. Eyyȗb Aleyhisselâm este unul dintre profeții trimiși fiilor Israelului, descendent al lui Iys, fiu al profetului Ishak (Isaac) și unul dintre frații lui Yakub. El a trăit o sută patruzeci de ani. Se spune că foarte puțini au crezut în el, doar șapte oameni. Bunicul său, profetul Isaac, s-a rugat la Allah pentru el să aibă mulți fii, multe bunuri și multe proprietăți. Odată cu acceptarea acestei rugăciuni de către Allah, profetul Eyyȗb a devenit o persoană foarte avută, care avea mulți copii și multe bunuri, câmpii roditoare, animale și slujitori. A ajutat întotdeauna văduvele, orfanii și săracii. A împărțit întotdeauna aceste binecuvântări, pe care Allah i le-a dat. Profetul Eyyȗb Aleyhisselâm a fost un om bogat la începutul vieții sale, apoi, pe la mijlocul vieții, a devenit sărac, dar niciodată măreția bogăției sale nu l-a abătut de la calea lui Allah. El a fost trimis ca profet pentru oamenii care locuiau în jurul Damascului (Șam). A îndeplinit întotdeauna cerințele profeției sale și a chemat oamenii să creadă și să se închine lui Allah. A suferit mult pentru această cauză. Mai târziu, Allah l-a testat pe Profetul Eyyȗb luându-i proprietatea în mai multe rânduri, pe diverse căi. Oile i-au fost distruse de potop și recoltele câmpului de vânt. Diavolul a venit la Eyyȗb, sub forma unui păstor, plângând. La acea vreme, Hazret-i Eyyȗb predica și dădea sfaturi oamenilor. El nu s-a plâns, ba, mai mult, i-a adus slavă lui Allah și i-a spus diavolului deghizat în păstor: „Nu fi trist! Allah mi-a dat acea avuție. Acum mi-a luat-o înapoi, pentru că proprietarul este El.” Diavolul a fost devastat de aceste cuvinte și de această conduită și a plecat. Apoi, Allah a provocat un cutremur în ținut și a luat sufletele copiilor lui împreună cu hogea cu care studiau. De data aceasta, diavolul a luat chipul unui hoge și s-a înfățișat la Hz. Eyyȗb, în țipete și plânsete: „O, Eyyȗb! Allah ți-a dărâmat casa la cutremur, a luat sufletele copiilor tăi. Fiecare dintre ele s-a făcut țăndări.”  Hazret-i Eyyȗb, cu lacrimi în ochi pentru copiii săi, și-a exprimat răbdarea și credința, și-a declarat predarea în fața lui Allah și i-a spus diavolului: „O, afurisitule! Tu ești diavolul. Vrei să mă faci să mă răzvrătesc împotriva Domnului meu! Doar așa, ca să știi, fiii mei mi-au fost încredințați de El. De ce să mă răzvrătesc împotriva lui Allah? Eu Îl slăvesc pe Allah.” După aceea, Allah i-a dat o boală trupului. Boala profetului Hazret-i Eyyûb se tot îngreuna, astfel că nici rudele, vecinii și alții nu se mai apropiau de el. Soția sa, singuratică, Rahîme Hatûn, nu l-a abandonat și a continuat să-l îngrijească. A consumat tot ce a avut pentru îngrijirea lui. În starea în care se afla, Hazret-i Eyyûb nu s-a plâns și și-a arătat recunoștința și răbdarea. De data aceasta, diavolul a împrăștiat un zvon în orașul în care se afla Hazret-i Eyyûb și a creat suspiciuni oamenilor: „Boala lui va trece la voi, scoateți-l din oraș!” Oamenii din oraș l-au scos pe profet din oraș, împreună cu soția sa, Rahîme.

Rahîme Hâtun a continuat să-l îngrijească pe Hazret-i Eyyûb undeva, în afara orașului. Profetul a petrecut timp de șapte ani în boli și necazuri. Nu s-a plâns niciodată de starea lui. De data aceasta, diavolul s-a înfățișat la soția profetului, Rahîme Hâtun, și a încercat s-o împiedice să-l îngrijească pe profet: „E păcat de tine! Boala lui va trece la tine!” Rahîme Hâtun către diavol: „El are multe drepturi asupra mea, nu i le pot plăti. În perioada plină de binecuvântări și alinare am trăit cu el. Nu-l pot lăsa în starea asta de boală.” Rahîme Hâtun i-a povestit totul lui Hazret-i Eyyûb. Profetul i-a spus că era diavolul și să se ferească de vorbele lui pline de suspiciuni. Boala lui Hazret-i Eyyûb a devenit din ce în ce mai violentă, îngreunându-i îndatoririle sale de slujitor al Domnului și cele profetice. Atunci, ele s-a rugat lui Allah: „Boala m-a lovit cu adevărat. Tu ești cel mai milostiv dintre cei milostivi!”(Enbiyâ suresi, 83. ayet). Allah i-a primit rugăciunile.

Într-o zi, Rahîme Hâtun a ieșit în căutare de hrană. Pe la chindie, Hazret-i Eyyûb a primit o veste bună. Profetul Gabriel (Cebrâil Aleyhisselâm) i-a adus un mesaj de la Allah: „O, Eyyûb! Ți-am dat necazuri, tu ai răbdat. Acum îți voi da sănătate și bunăstare. O, Eyyûb, lovește pământul cu piciorul! Cu apa caldă fă-ți abluțiunea și bea din apa rece! (Sâd sûresi: 42). Profetul a făcut întocmai și două izvoare au țâșnit: unul cu apă rece, iar celălalt cu apă caldă. Astfel, a scăpat de bolile din trupul său, a prins iar puteri și s-a însănătoșit. A devenit un tânăr proaspăt. Allah i-a dat înapoi toate bunurile. Potrivit unui zvon, i-ar fi înviat copiii care muriseră la cutremur. Cei care îi întorseseră spatele au venit la el cu afecțiune.

Răbdarea este unul dintre cuvintele arabe care a trecut în limba turcă, folosit și astăzi cu sensul de a rămâne și a aștepta calm în situații care pot supăra. Legat de răbdare, strămoșii ne-au lăsat un sfat de aur: „Sfârșitul răbdării este mântuirea.” Această propoziție pe care o întâlnim frecvent în viața noastră de zi cu zi înseamnă că răbdarea este cheia succesului. Acest proverb ne sfătuiește să arătăm răbdare în fața dificultăților. Proverbele sunt rezultatul experiențelor generațiilor care au trăit înaintea noastră în fața evenimentelor din viață. Se spune: „Cei care nu scapă de toate dificultățile cu care se confruntă și care știu să aibă răbdare vor reuși în cele din urmă”. (tr.wiktionary.org)

Mangalia, 11 ianuarie 2021

Citatele din text au fost traduse din limba turcă de Urfet Șachir.

Surse bibliografice:

Enbiyâ suresi, 83. ayet

Sâd sûresi: 42  

https://www.xn--kltrsanattv-thbc.com/gunun-masali13-ekim-sabir-tasi/

https://haticeadnanozkan.tr.gg/MASALLAR-k1-SABIR-TASI-k2-.htm       

https://semayayolculuk.wordpress.com/2012/05/28/sabir-tasi-hz-eyyub/ 

https://www.nkfu.com/hz-eyup-sabir-hikayesi/ 

https://tr.wiktionary.org/wiki/Sabr%C4%B1n_sonu_selamettir 

Vezi: Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.