– Rarisim, Gudrun, să te naști și să trăiești în același loc, al familiei! Ești așadar „colonistă” din moși-strămoși! – Bunicul lui Gudrun a fost fabricantul de Kölnisch Wasser 4711, „apa de Köln” sau „eau de cologne”, cum au botezat-o francezii! – Chère Hanna, numele orașului vine de la „Colonia Romana”, că romanii s-au așezat și aici! – Ah bon! [așa deci] Familie veche, Gudrun, ce mai! – Hanna și Doina, îmi face rău să vorbim despre bunicul meu, a fost nazist! – Oricum, e bunicul tău, Gudrun, și familia a propășit prin el… Și al meu a fost naționalist, în Cehia. Și nu-l reneg. Așa erau timpurile, iar ei n-au stat deoparte, ci s-au implicat! Ghinionul lor, nefericiții, că n-au fost de partea victorioasă sau că… n-au schimbat frontul! – Asta-i altceva, Hanna. Nu înseamnă că toți naționaliștii lumii au fost și criminali, ca germanii. [pauză] – Spune-mi, Gudrun, dacă ești get-beget din Köln, cum percepi tu evoluția orașului? [pauză] – Din rău în mai rău, Doina! Orașul e de-a dreptul împuțit. Lumea clefăne, se-mbulzește, țipă și gesticulează pe stradă… Mai ales în ultimii ani, din 2015 încoace. – Vrei să spui, după dictonul epocal al Angelei „Wir schaffen es” [vom reuși], cu care a primit milionul de imigranți? – Tu ai spus-o! [pauză] – Dacă pot să te consolez cumva, Gudrun, cu părerea prietenei mele de la Paris despre ce-i și acolo: Parisul a devenit mi-sé-rrr-able, de când cu zecile de mii de migranți care trăiesc pe străzi și prin parcuri! Acum 10–20 de ani, Gudrun, fata asta se simțea ofensată personal dacă scăpam o vorbă că orașul luminilor e pe alocuri murdar sau periculos. Acum i se par insuportabile ghetourile din banlieues[periferie]! – Dar și înainte de 2015, Doina, a decăzut Kölnul, de când s-a liberalizat piața muncii în „noua Europă”. – Au venit est-europenii, Gudrun, la munci pe care nu vor să le facă nemții! Ca și turcii, Gastarbeiter din anii ’60. – Doina, ma chère, cum se face că vin la noi țiganii din România, care transformă strada mea într-o uliță pachistaneză? [pauză] – Și mie îmi pare tare rău că ei au… recolonizat Vestul. Sunt o rușine pentru noi toți! Că se poate trăi astfel în Europa de azi. [pauză] Tu ce crezi, Hanna, nu vin țigani și din Cehia? – Nu pune la inimă, Doina, și medicii români au colonizat Germania, la toate specialitățile! De ani buni eu merg doar la doctori români, sunt foarte bine pregătiți și… onești. – Merci de contra-argument, Hanna! Așa-i, Gudrun, avem oameni de toate felurile. Ca și nemții, cu fanii lor de fotbal care se alcoolizează și apoi vandalizează. – Allons, les enfants, [haideți, copii] nu ne rămâne decât să ne preocupăm împreună de problemele Europei, în diversitatea lor, vivat Europa! – Mes chères [dragile mele], dar avem atâtea avantaje ca cetățeni europeni! Putem să studiem, să lucrăm, să ne plimbăm, să cumpărăm tot ce poftim, în 27 de țări! Ceea ce noi, cei din Est, nici nu puteam visa înainte de ’90. Eu sunt o europeancă convinsă! Altfel nu putem răzbi astăzi și nu ne putem confrunta cu presiunea Rusiei, a Chinei, a Africii, chiar și a Americii. – Îmi dau seama, Doina, deoarece mă informez și voiajez foarte mult. – Ah bon! Ce frumos, Gudrun! Cu serviciul? – Într-un fel: cu propriul meu laptop, la care scriu ce văd prin lume. – Și din asta poți să trăiești? – Nu știai, Doina? Gudrun e scriitoare, culegătoare de impresii de pe mapamond. Titlul ei de succes este „Colecționara de țări”. – Ah bon! [grozav] Ai văzut multe țări? – 100. – Bătute pe muchie? – Da! Le-am „colecționat” cu grijă: ultimele opt au fost statele din Oceania. – Splendid, Gudrun! Te admir, dacă poți să trăiești din hobby! – Atunci poți să mă și ajuți, Doina, și să-mi cumperi cărțile! – D’accord!
– Tânăra frumușică și… patinatoare? Parcă o cheamă Gala? – Dar n-o cheamă Gala, ci Galina… – Ah, bon? Eu am luat-o de bună, Gudrun, că o chemă Gala și am întrebat-o dacă știe cine-i Gala, tot rusoaică, soția lui Paul Éluard și, după Éluard, a lui Salvator Dali. A ținut să mă convingă că nu a auzit vreodată de Gala Éluard-Dali. – Hanna, ma chère, cred că și-a fabricat ea o origine… originală. Pe mine mă deranjează însă că vine la masa franceză ca să vorbească germana! – E totuși plăcută, Gudrun… Păcat, într-adevăr, că nu vorbește franceza decât rudimentar. Oricum, bine că nu flecărește cu greșeli și fără întrerupere ca daneza stewardesă, care numai banalități spune. – Raison! Tu ai reținut ceva, Hanna, din ce ne-a tot înșirat daneza o oră? – Da, mai mult din gesturile ei: că iubitul ei e monitor de ski așa și pe dincolo și că schiază așa și pe dincolo, cum ne-a tot băgat smartphonul sub nas… – Just, Hanna! Fără smartphone daneza e pierdută, nu poate duce nicio idee până la capăt. Francine și Philippe o evită pur și simplu, pe motiv că e prea bavardă. [pauză] Hai mai bine să ne așezăm lângă francezii neaoși, Gudrun! Ia uite-i ce s-au înfierbântat… Ce-i scapără ochii lui Philippe! – Îhî, neamțul l-a scos din morozitatea lui tipică…
– Francine, și eu credeam că Manfred e francez, așa de bine vorbește! Mare talent are la limbi, dacă nici tu, franțuzoaică și profesoară, nu l-ai detectat de străin! – Fetelor, voi știți că e nevoie de studiu profund și îndelung. Și tu ai învățat în România o franceză clasa întâi! – Merci, Manfred, mă flatezi! Vorbesc și eu ca la școală. Însă pe tine te ținem pe post de dicționar ambulant! – Mais non, mais non! Nu ne descurcă mereu nativii din subtilități lingvistice, adică Philippe, Marcel și Francine? – Aici pot să vă spun, dragilor, că la seara românească despre teroarea comunistă, ținută de istoricul din Paris, Manfred ne-a făcut cea mai dificilă traducere simultană, din franceză în germană, că germana are topica inversă a frazei! Manfred, ne-ai salvat, mai ales că cei mai mulți din public erau germani! Traducerea în română a fost cea mai simplă, că seamănă limbile. Poloneza s-a descurcat și ea, dar ea a avut doar zece polonezi în public. – Excelent ai tradus, Manfred, am fost și eu cu Hanna în public, crezând că putem să-l urmărim pe profesor în franceză. Dar am trecut pe căștile cu traducerea ta germană, fiindcă tipul vorbea în cascade! – Nu-i așa, mes chères? [dragele mele] M-au trecut toate nădușelile traducându-l! Omul avea un debit im-ba-ta-bil!
– Ça va, Marcel? Ți-ai revenit din pandemie? – Ce măgărie! Să ne țină arestați la domiciliu cu lunile! Și statisticile alea care se bat cap în cap. În Italia îi numărau pe toți care mureau, nu strict din cauză de corona, ci pe toți cardiacii, canceroșii, accidentații, care mai erau și corona-pozitivi, pe deasupra. Suntem în plină dictatură, Doina, ca în China, dacă mi se refuză dreptul să aleg să mor cum vreau eu, de corona, de spleen sau dacă vreau să mă sinucid! – Calme-toi, Marcellino, a fost un coșmar la scară mondială. Dacă până și aici la Köln am trăit „ziua neagră”, cum spuneau la TV, când s-a suprimat carnavalul și piața mare a fost pustie în ziua de carnaval? Așa ceva e de neînchipuit în mentalul colectiv din Köln! [pauză] Ufff, bine c-a trecut! Acum avem altceva pe tapet, războiul hibrid.De când sunt eu în Vest n-am trăit așa o anomalie. Când îl aud pe Macron cum profesează „sobriété énergétique”, mă simt ca în anii ’80 întunecați de la București. – Au mai fost crize majore în Europa: răzmerițele 68-iștilor, anii ’70 cu teroriștii din Germania, criza carburantului, înarmarea înspăimântătoare… Dar acum, ai dreptate, sunt toate cumulate. Și, pe deasupra [pauză] o criză a adevărului. Oamenii nu mai cred, Doina, ce aud și ce citesc. Se simt împresurați de știri false, ca să nu zic direct, de minciună! – O statistică spune, Marcel, cât poți să mai crezi și statisticile?, că jumătate din nemți nu mai au încredere în buna funcționare a democrației, adică în guvernanții aleși chiar de ei. – Nici nu au cum să-i mai creadă, căci politicienii ajung la putere cu mari promisiuni, iar apoi dau din colț în colț cum să le împlinească, mai ales dacă au format coaliții foarte colorate, ca acum: socialiștii cu liberalii și cu verzii. Cum să se împace între ei, fără să facă mari compromisuri față de ce le-au promis alegătorilor? De-aici politica asta neînchegată!
– Demult voiam să te întreb ceva, Marcel: există patru asociații franțuzești la Köln. De ce fac acțiuni separate și nu cooperează? – Ha-ha-ha, sunt cinci, Doina! Mai sunt și aceia care își zic franco-germani. Ce cooperare, când se tot dispută în rivalități? – Hmm, nimic nou sub soare. Nici noi, românii, nu suntem mai breji. Păcat! Ne-ar prinde bine să fim uniți în străinătate. [pauză] Dar tu nu poți să mediezi între francezi? Cum ai făcut la 14 iulie, când a ieșit o sărbătoare super-festivă! – Acolo n-am fost implicați decât trei plus consulița, o tipă foarte merituoasă. Dar a fost ultima! – Ce ultima? Consuliță sau sărbătoare? – Ultimul 14 iulie comun. A ieșit cu scandal. Din cauza banilor. – Ah bon? [ce spui?] Banii intrați sau banii obținuți din vânzări? – Și unii și alții, nu mai detaliez că risc să mă enervez. [pauză] – Hai să ne bucurăm atunci cât de bine am lansat noi luna trecută CLC – Concordia Latina Colonia [Înțelegerea latină din Köln]! – Ați fost grozave cu iile voastre românești și cu tablourile La Blouse roumaine de Matisse și de Renoir, dar și cu filmul vostru premiat la Cannes, subtitrat în franceză! – Merci, merci, Marcel! – Ideea ta de milioane, cu fondarea alianței tocmai la 15 mai, de ziua latinității. Și numele l-ai găsit bine! – Marcel, fără tine nu aduceam publicul francez și nici pe spanioli. Merci că m-ai ajutat! Acuma trebuie să mă ajuți să ne consolidăm… Dar de ce n-au venit italienii? – E greu cu ei… – Ah bon! De ce, Marcellino? Nu se mai regrupează? [pauză] Tu ești după mama sau după tată italian? – Tata e italian și mama franțuzoaică, iar o bunică este portugheză… – Ah bon! Ești latin la cub! – De portugheză n-am habar, din păcate. – Ei, de ce n-au venit italienii la noi? Cum a demarat fuziunea lor? – Ha-ha-ha, e și la ei o învălmășeală și o încrâncenare de nedescris! Păcat! Ce puteam să fac dacă au început certurile? – Să nu intri în horă, Marcel, cu cverulenții! Să mai lași de la tine! Și să continui CLC cu o acțiune de Ziua Franței, cu sau fără italieni! [pauză] Nu voiau să te aleagă șef? – La început voiau, dar vice-președinta de la Ligă a dezvoltat mai nou pasiuni conducătoare… – Ai și tu pasiuni de-astea, nu? De ce să nu le aibă și o femeie, pe deasupra și cu ștate în organizație? – Dar de ce s-au folosit de mine ca să le fac statutul și fondarea? – Te-ai oferit! I-ai ajutat pe frații tăi, cu priceperea ta proverbială… – Vrei să mă flatezi? – Nicidecum, mon cher, dimpotrivă: constat că ești invidios, pricinos și ranchiunos… dar atât de valoros pentru noi! – Vrei să mă revanșez cu aceeași monedă? – Nu, te rog, mon cher, ne t’en fais pas! [nu te supăra] Nu ți-ai dat tu singur calificativele astea, când te-ai certat cu Bernd? Iartă-mă! Fac exces de sinceritate, deși știu că asta comportă riscul să-l supăr pe adresant. [pauză] Mon cher, hai nu face mina asta! Tu ești doar tatăl nostru, suntem toți conștienți de asta. Fără tine nu merge nimic, la francezi, la italieni, și nici în mica noastră Concordia. Trebuie să ai grijă de noi!
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
