”Sunetul vieţii” de Lică Barbu

129
desen pasare lică barbu

proza scurta leviathan.ro logoBunǎ ziua, Oameni Mari!

La poarta noastrǎ era o bǎncuţǎ. Tata a fǎcut-o. Na, pentru cǎ se pricepea. Făcea de toate. Nu spun câte jucǎrii mi-a fǎcuuuut! Bǎrcuţe din lemn, avioane din hârtie, vaporaşe din coji de bostan, chiar şi o maşinuţǎ cu telecomandǎ. Pe bune! Zău!… A legat o sforicicǎ de maşinuţa abifie sau afibie, nu ştiu cum se spune, cǎci mergea şi prin apǎ, şi prin coteţul lui Vasile, cocoşul, şi prin iarbă, unde lăfăia Caramel, cărămida curţii, dar şi prin bucuria mea că aveam o jucărie fantastică. Maşinuţa mergea pe unde voiam eu. Sforicica era telecomanda, aşa spunea tata.

Odatǎ, a fǎcut un fluier dintr-un bǎţ. Fluierul avea şase gǎuri, cǎci ştiu sǎ numǎr pânǎ la… până la… muuult, nu mai ştiu numǎrul.

Lică Barbu
Lică Barbu

Dupǎ ce a terminat fluierul, tata a suflat în el. Un sunet a început să plouă cu steluţe peste mine. Am cǎzut într-un râu cu frunze şi flori, iar o ninsoare de pǎpǎdii îmi gâdila pielea buburuzată… Bucuria venea de Niciunde, din Locnecunoscut, din Mintedecopil.

O boare gingaşǎ venitǎ din aripile pǎsǎrilor câmpului îmi mângâia obrǎjiorii şi parcǎ mǎ chema la prima lecţie de zbor… Şi asta făceam – zburam! Tata a înţeles cǎ-mi place şi mi-a dǎruit fluieraşul.

– E al tǎu! Sǎ înveţi a cânta cu el şi sǎ simţi în cântec ce ai simţit acum. Sǎ-l pǎstrezi toatǎ viaţa. În el e toatǎ ”muzica” copilǎriei tale.

Ce  bucurie! Am luat fluierul şi am început a sufla în el. Jalnic! S-au speriat toţi. Barbony, berbecul, behǎia a plâns, Vasile, cocoşul, cotcǎdǎcea ca un tren stricat, iar Pufuleţ, motanul, a zbughit-o pe acoperiş, mieunând a sirenǎ de salvare.

M-am supǎrat pe ei şi am ieşit la poartǎ, pe bǎncuţǎ. Şi dǎ-i fluierat. Tanti Raţa a ţipat la mine   cǎ-i sparg geamurile. M-am uitat prin gǎurelele fluierului şi nu era nicio piatrǎ. Glumeşte, zic. Şi mi-am continuat concertul.

O vǎd pe Zburlita venind repejor spre mine. În mânǎ avea o cutiuţǎ. În cutiuţǎ era o pǎsǎricǎ. Abia mai sufla.

– A cǎzut din cer sau din pom, mi-a spus ea grijulie. Nu ştiu ce sau cine a lovit-o, sǎrǎcuţa! O cheamǎ Nina. Aşa am botezat-o. Hai sǎ o ajutǎm!

Zburlita îi dǎdea apǎ cu un pai şi îi sufla în pene. Eu ce sǎ fac? Îmi venea sǎ intru în curte de neputincios ce eram. Şi mi-a venit, aşa deodatǎ, sǎ suflu şi eu cu fluierul peste penele Ninei.

Desene de Lică Barbu

Doamne! Ce minune! Din fluier a ieşit un cântec puternic şi înǎlţǎtor, dumnezeiesc, angelic şi plin de culori zburǎtoare. Degetele mânuţelor mele mergeau singure peste gǎurile fluierului. Din pieptul meu curgea luminǎ pentru Nina.

Şi zbârrrr!, Nina a zburat. Priveam amândoi zborul ei. Zburlita m-a strâns de mânuţǎ cu dor de vǎzduh şi iubire.

Fluierul meşterit de tata existǎ. L-am pǎstrat la casa pǎrinteascǎ într-un sertar de amintiri şi de câte ori merg  acasǎ, cânt la fluier acel cântec din copilǎrie. În faţa mea apar Licuţǎ şi Zburlita înlǎcrimaţi de bucurie. Nina există!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.