”Suntem suma interferențelor noastre” – cronică de festival de Oana Medrea

293
festivalul international interferente cluj 2018

S-a scris, de curând, un nou capitol al Festivalului Internațional de Teatru INTERFERENȚE de la Cluj (22 – 30 noiembrie 2018)*. Cea de-a șasea ediție a generat oportunitatea întâlnirii cu realități interferente din istoria (încă) recentă. La 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial – evenimentul care a reconfigurat definitiv harta Europei și conștiința colectivă, marcând o nouă etapă în istoria omenirii –, putem spune că facem parte din istoria deja consemnată în cărți, dar și din ceea ce va deveni, curând, o nouă pagină de istorie recentă. Interferențele ne unesc acolo unde decalajul spațial și temporal pare să ne disocieze de ”restul lumii”.

În contextul ordinii mondiale zdruncinate și al distopiilor pe cale să se materializeze, ar putea teatrul să salveze ceva, concret? NU, dacă ne raportăm strict la distanța fizică ce îl desparte de realitățile lumii în care trăim sau de ororile războiului, de exemplu. Teatrul nu este un panaceu, dar poate acționa ca unul. Prin capacitatea sa unică de a comprima, live și simultan, mai multe straturi ale realității într-o singură metaforă, teatrul oferă șansa înțelegerii esențializate și accelerate a unor fenomene, altminteri dificil de surprins în complexitatea lor. Descoperind interferențe la care poate că nu ne-am fi gândit vreodată, facem un pas uriaș spre conștientizare, empatie, solidaritate, responsabilitate colectivă și toate acele valori prin avem șansa să readucem lumea noastră la echilibru.

Unde și cum anume interferăm cu ceilalți, cu cei aflați la mii de kilometri depărtare de noi? Cum poate fi reprezentat/formulat scenic războiul? Sunt interogații la care au răspuns, generând noi întrebări, spectacolele prezentate în cadrul ediției cu numărul 6 a INTERFERENȚE-lor de la Cluj. Tompa Gábor – Directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, al Festivalului Interferențe și Președinte al Uniunii Teatrelor din Europa – a configurat un nou capitol al Interferențelor, care intersectează dinamica halucinantă a lumii noastre cu tendințele definitorii ale teatrului european contemporan. Cea de-a șasea ediție a Festivalului a adus la Cluj 16 spectacole de teatru din 13 țări, reunite în jurul unei teme-barometru a ultimului secol / a istoriei recente: Război/War. Purtat cu arme sau în civil, mijloc de manipulare a maselor sau insinuat ca stare conflictuală în cele mai diverse contexte ale existenței noastre, declinat în atâtea semnificații (lipsite de sens), războiul – dezordinea la ordinea zilei – este subiectul care aduce trecutul și prezentul pe aceeași scenă.

Fotografie din spectacolul ”Noi și ei”

Fotografie din spectacolul ”Noi și ei”

Într-o formă esențializată și sublimată, spectacolul Noi și ei” (Szentendrei Teátrum / FÜGE & Orlai Productions din Ungaria) ne aduce aproape de una dintre tragediile anilor 2000.  Își mai amintește cineva de asediul din Beslan (Rusia)? Pe 1 septembrie 2004, 35 de militanți islamici înarmați (inguși și ceceni) ocupau Școala Nr. 1 din orășelul Beslan, Osetia de Nord. Agresorii – atacatori sinucigași ai unei grupări care revendica independența Ceceniei și retragerea Rusiei din această zonă de conflict. Trei zile de teroare, 1100 de oameni luați ostatici, inclusiv 777 de copii. Punct culminant: intervenția foțelor de securitate ruse, prin tancuri și rachete incendiare. Deznodământ: 334 de persoane decedate, dintre care 186 de copii. O tragedie întâmplată demult și departe de noi (cei vii), dar a cărei amintire se topește în declinări multiple de noi și ei, ca într-un joc de rol. În contextul comiterii atentatului, relația noi – ei e sinonimă cu raportul călău – victimă. În prezent, noi semnifică atitudinea de solidaritate și compasiunea în raport cu ei, cei care au pierit, dar și datoria implicită, nescrisă, de a duce povestea mai departe. De la acest noi al povestitorului colectiv au pornit dramaturgul Bence Biró și regizorul Balázs Benő Fehér în realizarea spectacolul de teatru documentar Noi și ei” ce evocă desfășurarea tragicului eveniment din Beslan. Iar pentru foarte tinerii actori Lili László și Benett Vilmányi, noi este punctul de vedere, asumat, adoi dintre copiii supraviețuitori ai atentatului terorist. Odată cu ei, noi devenim spectatorii reconstituirii de acum și martorii ororii de atunci. Suntem acolo: pe 1 septembrie 2004, în locul care avea să devină infernul pentru cei 1100 de copii, părinți și bunici adunați în prima zi de școală. Animați de o flacără interioară, cei doi actori-naratori aduc în spațiul prezentului, cu toată energia acaparatoare a corpurilor lor, momentele-cheie ale evenimentului într-un crescendo dramatic bine dozat. Ceea ce începe ca o expunere obiectivă a contextului devine, aproape imperceptibil, mizanscena ororii pe cale să înceapă. Fără intervenții sofisticate de sound, light sau video design, cei doi actori folosesc mijloace scenice și obiecte de recuzită dintre cele mai elementare pentru a reprezenta și a semnifica: cretă albă pentru a desena pe podea conturul clădirii școlii și a puncta detaliile de spațiu și de atmosferă dinaintea și din timpul asediului; o folie de plastic negru pe post de tablă pentru a consemna numeric victimele și apoi bilanțul tragediei; două ghemuri de ață roșie ce fac trimitere la evoluția sângeroasă a evenimentelor și la fiorul terorizant ce străbate întreaga poveste. Textul scris de Carly Wijs, dens și acaparator, de la rece-obiectiv la subiectiv-visceral, dictează jocul celor doi actori, care au îndeplinit cu asumare dificila misiune de a povesti întreaga experiență prin ochii copiilor (supraviețuitorii-martori), acea privire care nu dramatizează, ci își reprezintă realitatea prin propriile repere și senzații momentane. Cei doi copii fac calcule (”z teroriști per y ostatici”), plănuiesc în imaginația lor o posibilă evadare, se iluzionează, își consemnează stările fiziologice, într-o clipă parcă dilatată, suspendată în timp. Noi și ei” descinde direct în inimă și în conștiință, tranșează pe cord deschis și reușește să transforme o realitate tragică întâmplată departe de noi, cu 14 ani în urmă, într-o experiență personală profundă.

N. B.: Spectacolul a fost găzduit de Casa Tranzit, o fostă sinagogă devenită spațiu destinat evenimentelor culturale și artei contemporane. Interferențe, interferențe…

Sons of a Bitch

”Sons of a Bitch”

”Sons of a Bitch”Interferențele dintre aici și dincolo

INTERFERENȚE 2018 a adus și ocazia de a ne întâlni cu ultimul (și, din păcate, cel din urmă) spectacol al marelui regizor lituanian Eimuntas Nekrošius, cel care a părăsit această lume pe 20 noiembrie 2018, cu exact o zi înainte de a împlini vârsta de 66 de ani și cu două zile înaintea deschiderii Festivalului INTERFERENȚE. Întâmplător sau nu, anul acesta se împlinește și un secol de la constituirea Lituaniei ca stat independent. Premonitoriu sau nu, dar izbitor de asemănător cu un testament, spectacolul ”Sons of a Bitch”, realizat la Teatrul Dramatic Klaipėda din Lituania, este traversat de o anume stranietate inefabilă. În prim-planul ”accesibil” al poveștii se află Kristijonas, personaj misterios cu probabile trimiteri la figura christică și care a avut, se pare, o înrâurire asupra fiecăruia dintre celelalte personaje. Ceva din aceste raporturi nedeslușite până la capăt te propulsează direct într-o alegorie biblică, dar este mult mai mult de atât. Defunctul Kristijonas apare pe scenă, întins pe un pat, de la început până la final. Lipsit de acțiune scenică dar copleșitor de prezent. Este numai un crâmpei din spectacolul ”Sons of a Bitch”, întruparea scenică a piesei lui Saulius Šaltenis, adaptare a romanului său omonim, scrisă special pentru Eimuntas Nekrošius. Povestea ne transpune în secolul al XVIII-lea, în regiunea Lituania Minor, care la acea vreme făcea parte din Prusia. Textul abundă de referințe la istoria poporului lituanian, elemente de etos, legende și superstiții locale, mituri păgâne și pasaje din Sfânta Scriptură. O adevărată aventură semiologică pentru în care te poți rătăci, ca neinițiat. Însă, dincolo de provocarea cultural-intelectuală cu care te confruntă, spectacolul ”Sons of a Bitch” îți transmite ceva ce transcende nivelul inteligibilului și al explicabilului. Alături de Marius Nekrošius, care semnează decorul și light design-ul spectacolului, Eimuntas Nekrošius a creat o experiență care ar putea fi definită, intuitiv, ca o stare intermitentă între viață și moarte. Odată cu acest spectacol am regăsit senzația pe care am avut-o acum opt ani, urmărind antologicul Hamlet” semnat Nekrošius la Teatrul Meno Fortas din Vilnius și prezentat, în 2010, în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. Ambele spectacole compun dimensiunea unei întâlniri cu teatrul care te captivează senzorial și te aruncă în plină metaforă, în necuprinsul codificărilor și al întrebărilor, pentru ca în cele din urmă să îți reveleze un sens ce ține de puritatea unei experiențe fundamentale a ființei. Actorii Teatrului Klaipėda funcționează împreună pe scenă cu o uluitoare precizie a gândului și a expresiei, într-un crez pe care îl slujesc în cel mai frumos sens al cuvântului.

Elvira

”Elvira”

”Elvira”. Răbdarea căutării adevărului și goana nemiloasă a istoriei

Spectacolul ”Elvira”, regizat de către marele actor italian Toni Servillo (La grande bellezza), la Piccolo Teatro din Milano, surprinde războiul ca limită și contrastul violent dintre realitatea biografică și teatru. Scenariul pornește de la cele șapte cursuri pe care actorul și regizorul Louis Jouvet le-a susținut în cadrul Conservatorului Național de Artă Dramatică din Paris, în timpul ocupației naziste. Suntem în anii ’40, în sala teatrului unde unde Jouvet lucrează cu dăruire la punerea în scenă a piesei ”Dom Juan” de Molière. În prim-plan, este secvența în care Elvira, nefericita iubită a faimosului seducător, îi cere acestuia să se pocăiască pentru a-și salva sufletul. Din întunericul sălii, publicul are privilegiul de a fi parte din intimitatea elaborării unui spectacol de teatru, de a descoperi vulnerabilitățile umane ale actorilor și obstacolele inerente procesului de creație. Noutatea acestui statut complice, autenticitatea și atmosfera fascinantă a repetițiilor, elocvența și eleganța cu care maestrul își ghidează ucenica pe drumul către adevărul personajului ne fac să devenim parte a unei experiențe autentice de teatru în teatru: actorul-regizor Toni Servillo joacă rolul regizorului-pedagog (Louis Jouvet), iar Petra Valentini joacă rolul studentei actrițe Claudia, aflată în căutarea esenței personajului său. Deși pare ancorat în lumea teatrului, spectacolul vorbește despre viață și despre frica celor mai mulți dintre noi de a ne deschide neprevăzutului. Blocajele pe care actrița Claudia le întâmpină în drumul ei spre autenticitatea personajului oglindesc defensiva umană în raport cu necunoscutul și reflexele care ne țintuiesc în așa numita ”zonă de confort”, acolo unde ne sunt la îndemână mijloacele tehnice și soluțiile deja probate.

Totuși, drumul către starea de grație a personajului – unde fiecare cuvânt trebuie să fie nu rostit, ci spus ca rod al unei necesități interioare –, pare infinit. Jouvet îi cere Claudiei să se desprindă de propriile date biografice pentru a simți și transmite nemijlocit adevărul sentimentelor Elvirei. Însă discursurile hitleriste ce răsună isteric din difuzorul radioului aflat în sala de teatru și originea evreiască a actriței transformă totul în fatalitate, ceea ce face ca mesajul spectacolului să fie și mai puternic. Răbdarea noastră complice în raport cu căutările Claudiei, acumularea de tensiune și deznodământul, ce survine abrupt și absurd, redimensionează lecția de actorie într-o lecție de viață.

Patriotii

”Patrioții”

”Patrioții” (Teatrul Naţional din Belgrad, Serbia), un alt spectacol care te confruntă cu interferențele

Mergem 160 de ani înapoi, ajungem în plină Revoluție din 1848 și ne oprim într-un orășel din Banatul sârbesc (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar), unde facem cunoștință cu niște parveniți simpatici, care își răcnesc patriotismul (interesul politic), arborând când panglicile sârbești, când pe cele maghiare. După cum dictează victoria de moment. Sună cunoscut, nu? Evenimentele se succed rapid, ca într-un fel de parodie, prindem din zbor și legătura cu Voivodina, mica provincie care va fi alipită statului sârbesc în 1918.

Spectacolul poate fi considerat o ”lecție de istorie” atipică, ce s-a dovedit a fi revelatoare, se pare, chiar și pentru sârbi, așa cum au consemnat unii critici locali. ”Patrioții” ascunde paliere sensibile din istoria Serbiei, subînțelegând aici amestecul influențelor otomane, maghiare etc., varietatea confesională specifică zonei și, implicit, problema identitară. Regizorul András Urbán i-a condus admirabil pe actori, care deși joacă într-un spațiu gol și au ca direcție de joc un fel de epuizare de sine prin discurs, funcționează foarte bine ca personaj colectiv, dar și ca ansamblu, din care se disting câteva personaje cu efect comic, de contrast, precum femeia-general/conducător de trupe sau inadaptatul hiperlucid. Muzica punctează momentele-cheie, prin songuri melancolice sau patriotice cântate de cu aplomb de actorii acompaniați de un ansamblu (acordeon, trombon, tobe) care surprinde prin inflexiuni balcanice alternarea registrelor, de la patetism la fanfaronadă. Liniar ca structură, dar construit într-un format scenic discontinuu ce aduce în prim-plan mișcarea actorilor și jocul lor în avanscenă, spectacolul pune în evidență cu sarcasm degringolada produsă de micile ”seisme” ale istoriei și de cameleonismul unui popor aflat în plin proces de formare. Iar instabilitatea și segregarea poporului sârb, reprezentată în spectacol cu un sarcasm ce frizează absurdul, amintește atât de bine de situația o altă țară plină de ”patrioți”, care celebrează, luna aceasta, centenarul constituirii ca stat unitar…

logo festival interferenteAu fost nouă zile intense de teatru și de povești fascinante, revelatoare, bulversante. La Cluj, Interferențele s-au reflectat și de o parte și de cealaltă a scenei – în spectacole care ating universuri tematice dintre cele mai diferite deși corelate prin supratemă, dar și în componența publicului local, eterogen. Un astfel de festival încurajează reflecția și privirea integratoare asupra lumii în care trăim, fac apel la compasiune și empatie ca resorturi fundamentale al schimbării.

Au fost 16 spectacole care vorbesc despre războiul explicit sau implicit, textual sau contextual: războiul ca spectru ce bântuie societatea civilă, războiul ca radicalizare prin divizare, ca manifestare a terorismului, ca fantomă a trecutului ce hrănește falsul patriotism și obsesia legitimității, ”războiul” psihologic insinuat în conviețuirea domestică, războiul ca expunere cotidiană la prejudecățile semenilor sau ca o confruntare zilnică în cursa pentru supraviețuire, războiul-cauză a segregației rasiale, războiul ca fundal al disoluției valorilor umanității, războiul care rănește fizic sau lăuntric, care descompune ființa umană sau o suspendă într-un interval interminabil al așteptării unui mai bine.

________

* Spectacolele menționate în articol reflectă numai o mică parte din tot ceea ce a însemnat cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Teatru INTERFERENȚE, care a inclus, alături de spectacole, numeroase evenimente conexe, lansări de carte, prelegeri, concerte, expoziții și întâlniri cu artiștii. Programul complet poate fi vizualizat aici:
www.interferences-hunthaeater.ro/2018/ro/program/main-programme/

Video making of festival 

Fotografii: © Biró István.

Vezi Arhiva rubricii Cronică de festival

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.