”Timpul prieteniilor” de Lică Barbu

37
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaMotto: Clipa bucuriei unui copil este într-o floricică, iar clipa frumuseţii unei floricele este într-un copil.                          

Tatalai a împlinit azi cinci ani.

Super-tare! Ce repede trece timpul. Parcă mai ieri, începusem timid viaţa. Am propus prietenilor mei, inclusiv celor fără de cuvânt, adică Pufuleţ-motanul, Paul-păianjenul, Carmen-cărămida, Mingiuţă-mărul, Barbony-berbecul, Vasile-cocoşul, Cezar, căţeluşul Zburlitei şi lista e luuuuungă, nu se opreşte aici, deci le-am propus sărbătorirea evenimentului. Fiecare a venit cu câte ceva la masa festivă sau festivată,cum spunea Zburlita.

Tatalai a venit cu un castron şi bombonele, Parfeu cu o furculiţă, Zburlita şi-a adus tot arsenalul păpuşesc, iar eu am adus un ceaun de mămăligǎ. Paul a ţesut faţa de masă, Mingiuţă ne-a zâmbit prin câteva mere cu nişte omizi strâmbe, Barbony ne-a trântit câteva mǎsline ovine, Vasile ne-a cântat cucurigu de ne-a tâmpit, Cezar lătra la luna de pe tricoul meu, iar Pufuleţ mieuna a parastas.

I-am mângâiat şi ne-am simţit minunat. Trăiam momentul intens şi nu ne păsa cǎ trece Timpul. Tatalai a venit pe stradă îmbrǎcat curăţel, zici cǎ era din poze. Nu se atingea de nimic, nu se juca cu nimic – spunea să nu se murdărească. Stătea ţeapăn ca un manechin.

L-am pupăcit şi am tăbărât pe bombonelele lui. Era o pungǎ plină. Parfeu, mai lacom, băga şi-n buzunare. Cine ştie de când n-a mai mâncat bombonele, bietul de el! Zburlita le alegea pe cele de piersici şi nu numai… Mie mi-au rămas vreo trei.

Şi cu trei şi fǎrǎ trei, tot Licuţă mă cheamă. Aşa că i le-am dat lui Parfeu.

Zburlita mă privea ciudat. A stat un pic şi mi-a dat o bombonică. Am refuzat, întorcându-mă cu spatele. M-a simţit că-s supărat şi încet, pe la spate, mi-a împins bomboana în gură. M-am prefăcut că-s mofturos, dar am ronţăit-o. Mmmm!, era de la Zburlita, cea mai dulce bombonică.

Nici nu am terminat de ronţăit că a început o ploaieeee!… Ne-am adăpostit cu toţii sub dudul de la poarta lui Tanti Raţa. Tatalai, ca sǎ nu se murdăreascǎ, sărea de colo-colo ca un ţonţoroi să nu-l atingă stropii de ploaie. Numai bine că a alunecat Parfeu şi l-a stropit cu noroi. Na!… Tatalai a rămas o clipă şocat şi a dat în plâns. Parfeu a alunecat iar şi iar a căzut în noroi. Râs în concert cu toţii. Tatalai a uitat că e murdar şi dăi din plâns în râs. A ieşit de sub dud şi ţopǎia bucuros. Nu-i mai păsa că se murdăreşte. Era fericit că a scăpat de aceastǎ teamă.

Am ieşit în ploaie dansând, prinşi de mâini, o horǎ a bucuriei. Uraaa!, strigam bucuroşi.

După ce s-a oprit ploaia, am hotărât să facem turte din noroi, să gătim un tort din frunze, iarbă şi noroi, iar cu apă de ploaie Zburlita ne-a gătit o ciorbǎ. Cea mai gustoasă ciorbă de pe Pământ pe care am gustat-o, a fost atunci. Avea în ea gustul inocent al copilăriei. Îl simt şi acum.

Tortul a fost gata. L-am ornat cu vise şi clipe fericite, cu sclipici din pensula timpului, cu melci imaginari şi buburuze din cer. Trăiam frăţia prieteniei. Zburlita a alunecat când ne servea ciorbiţa şi a căzut cu nasul drept în tort. Ne-am tăvălit prin noroi de râs şi ne-am jurat prietenie cu pahare din Rochiţa rândunicii pline cu picături din magia infinitului.

Ce mult te iubesc, Prietenie!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.