”Tradiții, obiceiuri și legende turcești: Cafeaua turcească (4)” de Urfet Şachir

Casă de lectură sau cafenea? 

Aşa cum arătam, pentru o discuţie amicală, la fel ca şi ceaiul (se cuvine să nu-i uităm pe cei care nu beau cafea, dar savurează cu plăcere un ceai), cafeaua reclamă prietenia. Aşa cum în Anglia există o cultură a ”ceaiului de la ora 5” după-amiază, aşa se face că la noi, o întreţinere între prieteni sau cunoştinţe constă într-o cultură a cafelei de sute de ani. Există chiar şi ritualuri, ce-au suferit, ce-i drept, modificări în timp. Bine, dar cum a luat naştere această cultură?, vă veţi întreba. De fapt, răspunsul este unul singur: Ne place cafeaua foarte, foarte mult! Dar cum se face că această plăcută şi aromată băutură adună în juru-i atâţia oameni, încât aceştia au nevoie de un loc unde să se poată desfăşura? Cafeaua devenise băutura de bază, acesta era motivul. Existau cârciumi, unde băuturile alcoolice erau interzise, dar aceste localuri nu erau bine văzute. Din toată populaţia, cei care umblau în grupuri făceau parte, în principiu, din trei clase sociale. Aceştia erau: comercianţii, dervişii şi militarii. Se asigură astfel circulaţia a trei elemente culturale. Primul element în răspândirea cafelei îl constituie dervişii, apoi vin comercianţii. Aceştia din urmă introduc cafeaua, mai întâi în Istanbul, Edirne şi Bursa. Dar, la acel moment, doar straturile superioare ale societăţii consumau cafea.

Conform istoricului otoman Peçevî İbrahim Efendi, care a trăit între anii 1574–1650, cafeaua a parcurs un drum lung din Yemen până a intrat în viaţa de zi cu zi a otomanilor. El povesteşte (după cum ne arată Salah Birsel în cartea sa, ”Cartea cafelei”) că doi inşi, un meşteşugar pe nume Hakem din Halep, iar celălalt, o persoană distinsă din Şam, pe nume Şems, au venit din Siria în Istanbul şi au deschis câte un magazin mare în cartierul Tahtakale şi au început să vândă cafea. Unii clienţi mai cheflii, în special, cei ”cu ştiinţă de carte” din cei  fini, au început să se adune în grupuri de câte 20-30 de persoane. Unii citeau din cărţi, recitau versuri sau gazeluri noi scrise de ei şi discutau pe diverse teme de literatură, alţii  jucau table sau şah. Se deschide, astfel, cu încuviinţarea sultanului, prima cafenea în Istanbul, prin 1555. Pentru a se reuni, prietenii veneau aici şi lăsau unul sau doi bani (akçe) pentru fondul de cafea. Kadiii (judecătorii), dascălii, celibatarii, funcţionarii demişi, pe scurt, toată lumea, cu excepţia marilor funcţionari, venea aici, spunând: ”Nu există alt loc unde sufletul să se distreze şi să se relaxeze în pace astfel. Ȋn aşa fel încât, uneori, nu găseşti loc în cafenele unde să stai.”

Toate aceste activităţi, în orice moment al zilei, cultura cafelei şi cafenelele literare şi-au pus amprenta pe viaţa socială a perioadei. Putem înţelege, astfel, din istorisirea lui Peçevî, dar şi a altora, că aceste locuri erau locuri de petrecere, viaţa de zi cu zi a oamenilor vremii petrecându-se între casă, muncă, geamie şi oraş, mai nou, a unora, la cafenea.

O dată cu răspândirea cafelei la marea masă a populaţiei, se deschid, succesiv, şi alte cafenele în fiecare cartier, în funcţie de specificul diferitelor clase sociale: cafenea pentru hamali, cafenea pentru meşteşugari, cafenea pentru ieniceri, ş.a. Din spusele celebrului călător turc Evliya Çelebi, în 1630, numai în Istanbul numărul cafenelelor ar fi atins 55, al cafegiilor 500 şi al servitorilor 100, impresionant pentru vremea respectivă, dacă e să socotim şi perioadele de interdicţie a cafelei.

Cafenelele erau construite în formă de pătrat, ca nişte vile, în zone pitoreşti, iar cele mai multe aveau chiar verande. Ȋn interior, era vatra de cafea mascată, prevăzută în cele două părţi cu rafturi pentru tacâmurile de cafea, ceşti şi suporturi, canapele de jur împrejur şi, uneori, în mijloc, îşi găsea locul un havuz sau o fântână arteziană. De asemenea, mai erau nişte dulapuri în care se ţineau ciubucurile şi narghilelele. Ȋn aceste locuri, în afară de cafea, se servea narghilea sau ciubuc în compania prietenilor sau cunoscuţilor, în sunetul muzicii şi al liricii. Desigur, cafenelele din mahalale erau mai simple, dar aici oamenii ajungeau să socializeze şi să se cunoască mai bine între ei.

”Casă de cafea, distracţie pentru mahala.” (1)

Pe pereţii acestor cafenele erau afişe cu diverse catrene sau expresii populare, care colorau simplitatea acestor locuri, precum:

”Dacă tot am venit în lumea demodată,
Să ne suporte necazurile astă casă ruinată.
Inima nu vrea nici cafea, nici cafenea,
Cafeaua e un pretext, inima un prieten vrea.” (2)

”Cel care oferă o cafea trezeşte cheful omului, cel care îi împrospătează cafeaua, se bucură de plăcerea lui.” (3)

Şi, desigur, discuţiile amicale erau mult mai frumoase într-o cafenea, adesea lăsându-se cu dialoguri literare sau muzicale. Putem spune că aici s-a înrădăcinat literatura de dragoste. Ȋncepând cu secolul al XVI-lea şi până la începuturile secolului al XIX-lea, această pricepere literară, alimentată din mediul cultural oral, a continuat şi în literatura scrisă. Rapsozii populari organizau întâlniri în cafenelele cunoscute unde cântau şi recitau frecvent pe teme diferite, ei asigurându-şi astfel, prin profesionalism, faimă şi câştig, iar proprietarii de cafenele aveau interes de a atrage şi distra clienţii. Dar aceşti rapsozi ai cafenelelor, cum li s-a spus, nu s-au mulţumit şi nu s-au limitat doar la a recita poezii, ci au scos la lumină poveştile populare, ca: ”Aşık Garip şi Şahsenem”, ”Ferhat şi Şirin”, ”Kerem şi Aslı”, ”Tahir şi Zühre”. Odată apărute tipografiile, au fost editate mici cărţi de poveşti populare, iar poeziile recitate de ei în cafenele au fost, începând cu secolul al XIX-lea, editate sub formă de poezii de divan.

O altă specie din literatura populară care şi-a găsit locul în cafenele au fost ghicitorile. Acestea erau pregătite de către un rapsod, care  le punea într-o cutie de lemn împodobită de jur împrejur cu flori şi hârtii şi pe care o agăţa de tavanul cafenelei. Ceilalţi rapsozi trebuiau să dezlege în versuri aceste ghicitori, cei care reuşeau acest lucru fiind recompensaţi cu bani, mătase sau şaluri. Şi nu era suficient, jocul nu se termina aici, ci cel care a scris ghicitoarea respectivă, trebuia să vină în întâmpinare cu alte versuri. Toate acestea, într-o limbă arhaică, plină de simboluri, greu de tradus. Cam aşa suna una dintre ghicitorile unui bard:

”Cum se face că în fiecare primăvară
Vine împodobită iubita năzuroasă,
Dac-ai vrea s-o săruţi şi s-o miroşi
Ȋn suflet hangerul ţi-l împlântă.” (4)

Şi dezlegarea ghicitorii era în felul următor:

”Pe cine iubesc, nu îmi face pe plac.
Nu-mi arde sufletul, nu-mi sta împotrivă! i-am zis.
Nu am râs, nici nu m-ai făcut de râs în faţa iubitei.
Priveşte-mi starea răvăşită, trandafirul meu! i-am zis.

Văzând şuviţa pe jumătate, am zis că-i zambilă,
I-am ascultat glasul de butuc şi-am zis că-i ciocârlie.
Râzând, să miroasă de îndată prietenul,
Această ghicitoare e un buchet de trandafiri, am zis.” (5)

Tot în cafenele a evoluat şi tradiţia mani-ului (6) care s-a păstrat până în zilele noastre. Până în perioada Tanzimatului (7), în acest fel s-au derulat activităţile în cafenele. După această perioadă, cafenelele au cunoscut unele schimbări. Cu timpul, îndeosebi, vechile cafenele au devenit centre culturale prin activităţile de club organizate de profesionişti în literatură sau muzică şi de oameni instruiţi, fiind foarte utile pentru populaţie.

Mă gândesc adesea, scriind despre aceste lucruri, cât de mulţi scriitori au trecut pragul acestor locuri, impregnându-le miros de filosofie, artă şi literatură în aburii cafelelor cu caimac, în fumul cu diverse arome de flori sau opiu al narghilelelor sau ciubucurilor, lăsându-ne o bogată bază de cultură autentică şi înţelepciune.

_____________________

(1)  Ünver, Süheil, Türkiye’de Kahve ve Kahvehaneler, Türkiye Etnoğrafya Dergisi, C.V. İstanbul, 1963. Traducere de Urfet Şachir. 

(2), (3), (4), (5) Ayşe Duvarcı, ”Başkent Üniversitesi Fen-Edebiyat Fakültesi Türk Dili ve Edebiyatı Bӧlümü; Bağlıca Kampusu Ankara / Kültürümüzde Istanbul Kahvehaneleri ve Halk; Edebiyatına Katkıları, s. 79, 82, 83. Traduceri de Urfet Şachir

(6) mani  (în literatura turcă), catren popular

(7) Tanzimat, perioadă de reforme, refacere, reorganizare a Imperiului Otoman.

Bibliografie:

Ayşe Duvarcı, ”Başkent Üniversitesi Fen-Edebiyat Fakültesi Türk Dili ve Edebiyatı Bӧlümü; ”Bağlıca Kampusu Ankara / Kültürümüzde Istanbul Kahvehaneleri ve Halk”; ”Edebiyatına Katkıları”. 

http://blog.milliyet.com.tr/kahvehane-kiraathane/Blog/?BlogNo=350843

Vezi arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir