„Un autoportret liric”, cronică literară de Christian Tămaș

49
cronica literara broderie de umbre (1)

cronica literara leviathan.ro logoCele patruzeci și cinci de poeme ale lui Cristian Petru Vintilă, reunite sub titlul Broderie de umbre (Arhipelag XXI, Târgu Mureș, 2023) constituie un periplu liric genuin, care aduce în fața cititorului un univers poetic lipsit de artificialitate, jalonat de interogații existențiale referitoare la condiția omului contemporan, confruntat cu o realitate din ce în ce mai deconcertantă: „«Nu știu ce să mă fac cu aceste tăieturi,/ Cu aceste bucăți urâte, fără formă/ Pline de scabroase țesuturi și umori»/ Spuse primul robot-computer./ «Să fie o invenție inutilă/ A lumii noastre curate și drepte?»/ Întrebă al doilea.” (Robotică) sau marcat de reverii nostalgic-evocatoare: „Îmi aminteam pe când eram încă viu/ Cum îmi stăteai cu obrazul/ Lipit de piept/ Încercând să adaugi/ Încă o pulsație inimii mele/ Și acum, plăcută ori nu,/ Aștept – până când?/ Această stranie senzație.” (Îmi aminteam), reverii transformate, uneori, în adagii personale, lipsite de echivoc: „Adevăru-i rostit prin tăcere/ Tandrețea este adevăr/ Suspinul peste arcuri de vânt/ Este adevăr/ Privirea e adevăr/ Valul din urma celuilalt val/ Și dinaintea celui care va veni/ Este adevăr./ Restul este istorie.” (Istorie).

Poetul se caută pe sine în raport cu timpul care trece – perena temă virgiliană – și cu o lume aproape muribundă, din ce în ce mai trepidantă, care ne aruncă în însingurare, în mijlocul unei realități manipulatoare, golite de sens: „Ne îndreptăm spre meridianul sufletului/ Tot mai arareori și aproape niciodată-n pereche// Efectul de seră forjează păsări de plumb// Copiii în Africa fac un pas, doi, apoi mor/ Copleșitoarele minciuni se vând la prețul aurului/ Drogurile sunt interzise, falsele știri nu// Nu se știe de ce se dorește amplificarea clipei// Pe bulevardul adolescenței mele seducătorul ei chip/ Mă cheamă să nu doresc altceva decât pe ea/ Privirea-mi neliniștită fuge – șarpe înnebunit/ Spre a o căuta inutil în mulțime…/ Pe bulevardul adolescenței mele savurez cafeaua/ În fața mesei, sprijinit în baston/ Ziarele îmi aduc de o viață aceleași noutăți// Umanitatea greșită este istoria în mâinile/ Trezorierului memoriei furate/ Umanitatea greșită-i obsesia de a împleti/ Aventuri de un epic înspăimântător// Între timp am învățat să citesc pe chipuri/ Între timp a sosit asfințitul.” (O altă lectură). O însingurare accentuată la Cristian Petru Vintilă de recurența apăsătoare a trecutului: „Păsărelele de pe pervaz/ un pic curioase, un pic intimidate/ se atașează tăcerii mele/ și răsfiră cu jocuri vioaie/ greaua memorie/ a nu puținelor mele dureri./ Singurătatea mă înconjoară, ceroasă./ Din lemn bătrân e vechea masă/ care‑mi susține coatele/ cu antebrațele crescute-n rugăciune./ Iar eu, absent-prezent/ nu știu dacă-nțeleg tabloul vivace/ pe care-l contemplu.” (Zen).

Dincolo de trimiteri confesive și de reflecții existențiale, poemele lui Cristian Petru Vintilă constituie mai mult decât o „broderie de umbre”, ele reușind să schițeze, printre rânduri, un autoportret liric de o reală valoare, printr-o abilă manevrare a cuvântului, creator de imagini pregnante, punctate, uneori, de accente suprarealiste.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.