”Un comparatist erudit: Edgar Papu” – articol de Costin Tuchilă

76
Edgar Papu
Edgar Papu

fila de calendar rubrica leviathan.roÎn 30 martie 1993 a murit la Bucureşti Edgar Papu, estetician, critic literar, eseist, traducător (n. 13 septembrie 1908 [stil vechi]/26 septembrie [stil nou], București).

Personalitate proeminentă a culturii române, Edgar Papu este greu de încadrat într-o categorie scriitoricească, datorită permanentei sale preocupări interdisciplinare. Criticul literar nu s-a manifestat propriu-zis în activitatea curentă de comentare a literaturii, nici nu a dorit să scrie sinteze de istorie literară. Analizele sale sunt mai degrabă ale unui comparatist erudit, care doreşte să surprindă evoluţia şi interferenţa ideilor şi formelor literare dintr-o perspectivă care îi permite o deschidere culturală superioară. Esteticianul, preocupat de analiza stilurilor dincolo de circumscrierea lor istorică, nu face doar teorie, ci urmăreşte sinteza temei în discuţie pentru a o valorifica din punctul de vedere al desfăşurării sale dincolo de cadrele limitate şi contextul determinat. Edgar Papu este, astfel, mai mult eseist, seducător prin idei şi formulare, decât teoretician. Analizele sale literare urmăresc aspectul integrator, universalitatea operei şi de multe ori caracterul său anticipativ, ca în volumul Din clasicii noştri” (1977), în care, cu mijloace comparatiste, doreşte să demonstreze anticipările româneşti în cultura universală, recitindu-i din acest unghi pe Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Heliade Rădulescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Camil Petrescu ş. a. Cartea nu îşi aroga intenţii teoretice, de lansare a unei concepţii, în care unii au văzut reflexe ideologice, ci dorea să pună în discuţie elementele novatoare ale operelor comentate din perspectivă comparatistă. De aici şi până la transformarea protocronismului în doctrină cu valoare de armă ideologică e cale lungă, Edgar Papu neavând în acest sens nici o contribuţie. Ideile sale nu au nici cea mai măruntă răsfrângere tezistă, autorul fiind un cercetător al fenomenologiei literare, în general, culturale de pe poziţii care se înscriu în sfera largă a umanismului. Nu avea prin urmare nici cea mai mică intenţie de doctrinar iar reticenţa cu care a fost privit în anumite cercuri după lansarea dezbaterii asupra protocronismului este nemotivată. Am sentimentul că locul lui Edgar Papu în dezvoltarea metodologiei şi practicii comparatiste la noi a fost astfel umbrit.

După ”Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare” (1967), care investighează modificările structurale care au condus la apariţia spiritului modern, în Evoluţia şi formele genului liric” (1968) parcurge cu o uşurinţă remarcabilă istoria genului liric, de la lirismul colectiv la formele culte, puternic individualizate, într-o sinteză teoretică personală. ”Feţele lui Ianus” (1970) valorifică predilecţia autorului pentru discuţia asupra caracterului şi dominantelor stilistice ale culturilor aflate, teoretic, într-un raport de opoziţie. Ideea generală rezidă în situarea culturilor străvechi mediteraneene pe poziţie de continuatoare ale naturii, şi astfel predispuse conceptual să fie surse de înnoire, în timp ce culturile nordice s-ar opune noţional naturii. Ideea, discutabilă, merită toată atenţia.

”Barocul ca tip de existenţă” (2 volume, 1977) este o sinteză stilistică determinând memorabil trăsăturile intensive ale unui stil prin coordonatele sale filosofice, existenţiale, artistice principale. Volumul se dovedeşte o lucrare de referinţă în domeniu, înscriindu-se printre cele mai importante studii dedicate fenomenului în cultura universală. ”Barocul, scrie Edgar Papu, este, înainte de toate, un tip sau o stare de existenţă. Numai din această atitudine de viaţă se desprinde, ca fenomen secund, ceea ce numim stilul artistic al barocului. Este expresia unei realităţi larg evoluate, însă ameninţată a fi supusă nimicirii de către unele forţe superioare. Ca urmare a acestei situaţii tragice, trăirea barocă adoptă o poziţie defensivă cu totul specială, apărându-se printr-o explozie de strălucire, care se substituie efectivei puteri. De aici derivă splendoarea exuberantă a stilului baroc.”

eminescu-edgar-papu1În Poezia lui Eminescu” (1971; 1979), studiu de asemenea de referinţă, demonstrarea universalităţii operei poetului se face din unghiul elementelor structurale cu valoare anticipativă, aşezate într-o perspectivă comparatistă convingătoare.

”Am ajuns de mult la concluzia că istoria unei literaturi naţionale este cu neputinţă fără o perspectivă comparatistă”, scria Edgar Papu în prezentarea volumului Orizonturi la început de veac” (1982), mărturisind astfel principiul fundamental din toate studiile, eseurile, lucrările sale de sinteză, care dovedesc o mare arie de cuprindere culturală, adesea de pe poziţiile filosofiei culturii.

Notă. În 2015, au apărut volumele: Edgar Papu, ”Memorii dintr-un secol. Jurnal 1929 –1931. Epistolar 1964 – 1965, ediție de Vlad-Ion Pappu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă; Vlad-Ion Pappu, Edgar Papu şi protocronismul în spaţiul revistei «Luceafărul»”, Cluj-Napoca, Editura Eikon, col. ”Universitas”, seria ”Istorie literară”. Detalii aici.

Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.