Piesa al cărei foarte incitant titlu apare mai sus și care e subintitulată „dramă comică inducătoare în eroare” (!), a fost scrisă de doi autori – Yoav Bar-Lev și Irit Kaplan. Cel dintâi este, după știința mea, un actor care s-a afirmat mai ales în filme și în seriale de televiziune; Irit Kaplan este o actriță cunoscută, născută în 1973, care a apărut și ea în numeroase filme. Scrierea lor a fost reprezentată pentru prima oară în cadrul Festivalului „Aici și acum” al Teatrului Cameri; festivalul acesta prezintă în „lecturi puse în scenă” piese israeliene noi. În programul de sală al spectacolului (jumătatea de foaie A4 cu poze colorate) îl menționează ca „dramaturg” al spectacolului – mențiune cu totul neobișnuită pe meleagurile noastre – pe Gur Koren, el însuși și actor, și autor de piese.
Eroul central al Geniului în cușcă este un anume Yoram Granit, o stea de prima mărime a televiziunii, cunoscut pentru faptul că are „gură mare”, dar care se află pentru moment într-o perioadă dificilă a vieții lui – nevastă-sa l-a gonit din casă fiindcă s-a săturat de nenumăratele lui adultere, iar televiziunea îl dă afară fiindcă s-a săturat de capriciile lui.
Are loc o întâlnire surprinzătoare a stelei TV cu Viki, o admiratoare entuziastă, care-l invită la ea acasă, unde-l cunoaște pe Jonathan, genialul ei frate, care e autist, dar care, cu maladia de care suferă, are capacitatea senzațională de a înmagazina mii și mii de informații de tot soiul. Jonathan face să se nască în creierul lui Yoram măreața idee a unui program neobișnuit de divertisment care să-l readucă pe micul ecran, împreună cu Jonathan, al cărui vis e să ajungă la televiziune. Până una alta, Yoram trebuie să se apropie de Jonathan și să-l pregătească – trebuie deci să facă față nebuniilor acestuia pe de-o parte, iar pe de altă parte faptului că sora geniului autist îi face avansuri. Într-un târziu iese la iveală că decizia soției lui Yoram de a-l izgoni din viața ei, aruncându-i niște lucruri pe fereastră, a fost declanșată de o scurtă anonimă expediată de Viki.
În felul acesta se dezvoltă între cei trei, Yoram, Viki și Jonathan, un complicat sistem de relații, în care fiecare e dispus – sau constrâns! – să renunțe la câte ceva numai ca să i se înfăptuiască un vis.
La Teatrul Cameri lucrarea comică inducătoare în eroare a fost pusă în scenă de Amit After. Montarea e extraordinar de bine ritmată, foarte hazlie și e de un bun gust desăvârșit, cumva în ciuda motivelor foarte gingașe pe care le atinge piesa. Sunt dezolat, dar numele regizorului nu îmi spune nimic, nu sunt nici măcar sigur că i l-am transcris cu litere latine corect; de data asta nici amicul Google nu mă ajută.
Observ, în treacăt, că programul de sală îl menționează ca răspunzător de „mișcarea” din spectacol pe Ghilad Kimhi, directorul artistic al Teatrului Cameri.
Decorul spectacolului a fost conceput de Shani Tur. Fundalul scenei este, în întregime, o imensă suprafață dreptunghiulară de mixed media, relativ întunecată, în care sunt montate peste douăzeci de ecrane de televiziune. Imaginile video, majoritatea foarte viu colorate, sunt realizate de Sivan Pressler și de Nitai Shalem. Nu pot decât să fiu uluit și să elogiez modul în care – cu precizie de ceasornic – proiecțiile se încadrează, se integrează în jocurile de lumini create de Avi-Yona Bueno (Bambi). Costumele au fost concepute de Ola Shevtsov.
Spectacolul e splendissim jucat, de patru actori admirabili, între care Irit Kaplan însăși, iradiind omenie, dragoste de soră mai mare, dragoste pur și simplu, căldură sufletească, inteligență, bun-simț, tact și un umor fin, dar cuceritor; de remarcat e și modul în care actrița știe să evite melodrama. În rolul lui Yoram strălucește Amos Tamam, pe care mărturisesc că mai înainte nu l-am văzut pe scenă, poate pentru că face parte dintre actorii care s-au afirmat mai mult pe marele ecran. Dispune de fizicul acestui emploi – vedeta de televiziune, are tot aplombul unei asemenea vedete, inclusiv o doză de subtil cabotinaj și are și un farmec irezistibil. Rolul fratelui autist, geniul din cușcă, e susținut – sclipitor – de Shem Scheiner; e o minune cum parvine să îmbine, fără să se vadă nici o cusătură, limitele pe care i le impune personajului boala cu șarmul nesfârșitelor lui cunoștințe, pe care le dezvăluie rapid, lejer, fără să se grozăvească nicio clipă, însuflețit numai de dorința de a apărea cândva la televiziune, o dorință pe care, ca în basme, izbutește până la urmă să și-o îndeplinească.
Într-un rol episodic, David Bilanka este excelent.
Singura prezență stânjenitoare, dar cu totul stânjenitoare, din distribuție – îmi pare rău, dar nu pot să trec faptul acesta sub tăcere este, tot într-un rol episodic, Gal Seri, cu o voce atât de stridentă, încât zgârie timpanele spectatorilor și produce acolo cicatrici, cu o dicție care te face să te întrebi pe ce limbă vorbește, și trivială până dincolo de pragul suportabilului.
Am avut în vremea din urmă prilejul să reflectez nițel asupra imperativului care mi-a fost inculcat încă de pe când eram pe băncile școlii, și de care nu m-am îndoit niciodată – anume că arta trebuie să exprime, cu măiestrie, mesaje, idei. Piesa recent montată la Teatrul Cameri e clădită pe un paradox și impune publicului acest paradox – o stare patologică poate să fie mai atrăgătoare și mai de folos societății, decât o success story care nu e căptușită de un caracter cu adevărat omenos.
Un geniu în cușcă e un spectacol concis și încântător, unul dintre acelea sortite – fără nici un compromis artistic – unui răsunător succes de public.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală