În margine de filosofie, vă scriu azi despre uitare. S-a spus că uitarea ar fi o binefacere, care ar vrea să corupă istoria, dar și un remediu al nedreptăților suferite de oameni. Cineva a numit uitarea prima facultate a oamenilor, dar și cea mai divină victorie. E sigur că uitarea e și „un vechi leac pentru mizeria umană”. A mai fost numită suprema lașitate, dar s-a mai spus și că numai ea, uitarea, ne face viața suportabilă. Uitarea? E un dar de la Dumnezeu, care ne ajută să vindecăm rănile sufletului, este leacul jignirilor și o formă supremă de libertate. Nu și o mare înfrângere? Așadar, doream să vă scriu despre uitare…
Numai că viața, ca întotdeauna, o ia înaintea gândurilor noastre. Am fost într-o scurtă vacanță la Brașov, m-am simțit de parcă părăsisem cumva România. M-am uitat, nedumerit, la cutiile cu pungi pentru cei care-și plimbau câinii pe stradă, am respirat aerul cosmopolit și parfumat al unui centru istoric din Piața Sfatului, am primit mirat amabilitatea vânzătoarelor de orice, din magazinele orașului și multe altele asemănătoare. Într-una din zile, la prânz, am intrat într-un mic restaurant, cu nume simpatic (parcă, „La ceaunul iute”… ), afacerea unei familii de ardeleni simpatici, cu bucate de la bunica, cu bucuria de a întâmpina oaspeții ca pe niște prieteni. La o masă, un tânăr cu aer de corporatist savura o porție de sarmale, care-i amintea (așa mi s-a părut) de părinții și bunicii lui de la țară. Mă „cerceta” atent și i-am spus: „Cred că mi-ai fost elev…” Și mi l-am amintit cu mare drag, chiar și banca lui, de pe mijlocul clasei, am „văzut-o” imediat. Nici povestea lui n-am uitat-o. Avea șase frați, era dintr-o comună apropiată de Târgoviște, bunica lui a vândut un vițel ca să-i plătească pregătirea pentru facultate. A intrat printre primii la Drept, au fost 12 pe un loc la admitere. După atâția ani, el nu a uitat și mi-a zis: „Am făcut toate grilele la economie, m-ați învățat bine…” Am aflat că e judecător, are trei copii, a rămas la fel de modest și, cu aerul lui de înțelepciune, de altădată, nu s-a mai îndurat să plece de lângă dascălul de acum aproape 25 de ani.
Îți mulțumesc, încă tinere prieten, e un semn că n-am greșit iubindu-mi meseria de o viață, dincolo de umilințele ei, de leafa mică, de maculatura uriașă pe care ne-o cereau vremelnicii conducători, mari băgători în seamă și în treabă… Și tocmai din aceste motive, vă întreb… Uitarea? Niciodată…
