„Valiza cu amintiri…” de Cornelia Bartels

75
amintiri cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsA trebuit să treacă mulți, mulți ani până să mi se împlinească dorința de a-mi revedea manuscrisele, amintirile mele încredințate cândva cuvântului scris, unele chiar publicate, altele numai păstrate și adunate cu grijă între coperțile unui caiet, a unui dosar sau, pur și simplu, file adunate unele peste altele și lăsate acasă, spre bună păstrare. O tainică părăsire, despărțire pentru un cândva nestabilit. File încărcate cu gândurile de odinioară, file care au adunat sârgul muncii unui tânăr dăruit scrisului, a comunicării prin cuvântul scris în care credea cu atâta nevinovată dăruire și neobosită căutare a frumosului căruia i s-a dedicat câțiva ani buni din viață, atât de scurtă… acum îngălbenite, fragile, cu litera decolorată de trecerea timpului…

Impresionantă revedere. Impresionant moment am trăit atunci când le-am răsfoit, după patruzeci de ani… Aproape că nici nu am avut curajul să o fac. Nu am avut puterea de a mă bucura la revederea lor… Mai întâi, mâinile le-au primit, le-au mângâiat și le-au răsfoit într-o neliniștită grabă a regăsirii acelui trecut, ca o iubire reînviată după mulți ani de uitare, de așteptare.

Doar ochii înlăcrimați nu s-au grăbit să poposească, să caute și să regăsească ceva știut, acum pierdut pe filele îngălbenite, cu litera aproape ștearsă, greu de descifrat.

O reîntoarcere a unui trecut cândva atât de fierbinte, de activ, de altfel față de ceea ce trăiesc și fac acum, aici. O altă viață se reîntoarce, tăcută, înghesuită într-o valiză mică de carton. Valiza cu amintiri venea de acolo, de departe, din lumea aceea a unui „a fost cândva” sau „a fost odată ca niciodată”, ca în poveștile copilăriei, părăsită de tot atâția ani… Am dat răgaz timpului să se vindece, să-și cicatrizeze rănile și să prindă curaj pentru timpul ce stă în așteptare să fie trăit. Și așa, mi-am dăruit și mie acest răgaz al vindecării sufletești. Visul înăbușit în uitare aștepta acest moment, știu, plin de speranța că a sosit momentul trezirii  la o altă realitate, în care se poate împlini.

Și parcă, acum, aici, paginile au căpătat un nou sens. Răsfoind filă cu filă am avut miraculoasa senzație că ele prind aripi și reînvie, încet, încet, realcătuindu-se într-un întreg, s-au regăsit formând o arcadă peste timp, alcătuind un pod de fapte peste ani, un pod care leagă amintirile, dorurile, un curcubeu între ceea ce a fost și ai părăsit, și ceea ce ești acum, aici. Un pod viu și totuși mort pentru sufletul meu. Prea lunga așteptare a lăsat urme, a furat ceva din credința de a avea puterea necesară să le aduci cu tine… Dar cineva, un OM drag sufletului meu, mi le-a adus, ca un dar dăruit după atâția ani de nemuritoare speranță că, oricum, odată și-odată cândva va fi să fie…

Pentru o clipă le-am așezat într-un colț umbrit al camerei, cu o impresionantă sfințenie în gesturi, de parcă aș fi avut în mâini ceva fragil, ceva deosebit… adevărate urne cu cenușa timpului petrecut peste sufletul meu sensibilizat de dureroasa așteptare a acestei revederi, reîntâlnire cu oameni care nu mai există decât în amintirile mele, ei au plecat în cer luându-și amintirile… Apoi, mi-am lăsat puțin timp, de liniștită aducere-aminte. Am încercat să schițez anumite întâmplări, să reconturez atmosfera celor întâmplate, să refac atmosfera și chipul celor implicați și plecați într-o altă lume, să le aud glasurile, să le simt respirația. Am încercat, pentru o clipă, să fim alături. Normal. Îmi vine să plâng sau, mai degrabă, să strig… „Doctore, simt ceva mortal/Aici, în regiunea ființei mele,/Mă dor toate organele,/Ziua mă doare soarele,/Iar noaptea luna și stelele.//Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer/Pe care până atunci nici nu-l observasem/Și mă trezesc în fiecare dimineață / Cu o senzație de iarnă…” Căci nimeni altul decât Marin Sorescu nu a putut cuprinde în versurile sale din Boala un răspuns mai potrivit la suferința și starea mea specială, sensibilizată de emoțiile reîntâlnirii cu trecutul, socotit mort și totuși atât de viu și de prezent, sălășluit undeva în străfundurile sufletului. Tainice așteptări care se opresc sub pleoapele coborâte, pios omagiu sub greutatea emoțiilor trezite de răsfoirea acestor file față de care nutresc un sentiment de profund respect și, totuși, de neîmplinită îndatorire față de ei.

De fapt, nu greșesc când mărturisesc că Valiza cu amintiri este mai degrabă o valiză ce conține mici urne păstrate cu grijă de mama și care acum, după moartea ei, se reîntorc la mine. Mici urne cu cenușa amintirilor adunate și trăite alături de oameni dragi mie, cunoscuți artiști cu care am discutat, am palpitat alături de emoțiile lor în ateliere, în fața șevaletului, pe scenă, în spatele cortinei, în micile culise sau cabine, la masa de lucru, a pupitrului… Acum reintru cu o pioasă aducere-aminte în toate aceste locuri ce păreau uitate, moarte pentru mine. În toți acești ani a murit poetul, omul cândva dedicat scrisului, păstrând o ultimă sămânță de speranță, undeva în adâncul eului muribund, că va reîncolți cândva, ca iarba. După zile de arșiță și soare, iarba nu moare. Se ascunde tăcut sub scoarța pământului uscat și așteaptă ploaia… ș-apoi reîncolțește. Nu moare.

Dar, dacă mă gândesc mai bine, Valiza cu amintiri este, mai degrabă, o cutie a Pandorei, în care speranța a rămas mereu ascunsă undeva în ascunzișurile ei, acoperită de tot felul de alte fapte, întâmplări bune și rele întâmplate, iertate dar neuitate, alcătuind subiecte sensibile care atingeau deseori coarda tabu a vieții. Acum nu se poate. Aici nu e momentul potrivit, decizii venite asupra ta în viața aceea petrecută în doi, când erau alte coordonate prioritare. Trebuia ținut seama de tot răul și binele deopotrivă cu disciplină, eroism și discernământ, cu iubire și înțelegere, suferind cu demnitate, în tăcere, fără să pierzi credința că binele învinge răul. Tare mult bine mi-au făcut rândurile de curând citite pe Facebook, printre postările unui elevat prieten Facebook. A fost ca o binefăcătoare înțelepciune, sfătoasă și vindecătoare… Spunea Avva Gelasie: „Mărturisirea și eroismul de astăzi sunt această neamestecare personală cu răul. Nu ai putea fugi și să te ascunzi. Stai cu răul lângă tine, dar tu nu fi ca răul, ci tăcut, și chiar rănit de rău, nu te război, și așa vei putea trăi cât îți este dat în lume. Fericiți cei ce pot suferi săgetăturile răului, fără să se amestece cu răul”. Din volumul Pateric Carpatin, coordonat și îngrijit de Florin Caragiu… și nu am decât să mulțumesc în gând. Niciodată nu e prea târziu să regăsești asemenea înțelepciuni…

Deschide cutia Pandorei – speranța e ultima care moare… îmi spuneam de nenumărate ori, atunci când faptele, întâmplările nu erau de partea Pandorei, ci foarte, foarte departe de visele ei. Toate visurile pe care le păstrăm în adâncul sufletului, crezând că sunt visuri deșarte, pierdute, se pot împlini numai dacă avem curajul și tenacitatea să nu le uităm, să le urmăm… Și totuși, în adâncul credinței de a fi ceea ce, de fapt, ești, de a rămâne ție însuți fidel, sămânța speranței, a darurilor înzestrării cu care ai fost creată nu s-a uscat, nu a murit în măcinarea zilnică a neîmplinirilor, a renunțării, a supunerii și a încrâncenării de a nu renunța. Am așteptat și sperat docil, suferind, crezând că orizontul ce părea pentru totdeauna altul, altfel, închis, surd și orb la toate încercările de a ieși din această letargică stare, se va deschide. O lungă așteptare și speranță că cineva va deschide o fereastră aducătoare de lumină în lumea aceea gri, va deschide o ușă în care să ai curajul de a păși, fie chiar cu pași șovăitori la început, pe drumul care, de fapt, ți-a fost hărăzit… Și așa a și fost… Iar acum, aici, răsfoind filele adunate în Valiza cu amintiri recunosc că am o datorie față de acești Oameni nemaipomeniți care există cu adevărat, care sunt alături și mi-au redăruit șansa de a refolosi  bagheta magică a cuvântului scris, cu care pot, ca un miracol, readuce viața la lumină. Lumina scrisului…

Așa că, față de manuscrisele din Valiza cu amintiri nutresc o recunoscătoare reînviere, pe care voi încerca, de aici înainte, să o folosesc, să caut persoanele pierdute, urcate în lumea divină a cerurilor și căutându-i filă cu filă, într-o pioasă aducere-aminte, să retrăim frumoasele momente de odinioară. E o onoare pe care trebuie să o duc la capăt. Le datorez acest pios memento mori… Micile urne cu cenușa amintirilor le voi deschide cu emoție și le voi reda viața, așa precum și mie, oameni deosebiți, adevărați făcători de minuni, mi-au redat-o… Trăiesc o nouă viață. Până când? Nu pot spune… dar acuma știu, odată și odată mă voi alătura micilor urne din Valiza mea cu amintiri, mă voi alătura filelor îngălbenite de vreme, reunite într-un pod arcuit, curcubeu aruncat pe cerul deschis, unde voi păși și eu cândva și voi reîntâlni toate sufletele acelea plecate de mult de lângă mine, dragi mie și ne vom regăsi, ca odinioară, în lungi conversații, uitând dorul și durerea…

Mai avem încă atât de multe de povestit…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.