„Verde crud” de Cornelia Bartels

60
Dieffenbachia seguine

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsÎncep să scriu aceste rânduri și Tom Jones îmi cântă, desigur, The Green Green Grass of Home. Mă inspiră. Îmi place să-l ascult de multe ori, de foarte, foarte multe ori. E doar muzica ce ne-a învăluit tinerețea. O știm, o recunoaștem. Continuu să scriu gândindu-mă că undeva, departe de mine, în Irlanda, oamenii îl sărbătoresc pe Sfântul Patrick, îmbrăcați în haine verzi, cu pantofi verzi și chiar berea e… verde. Petrec irlandezii de pretutindeni, uitând de toate și se bucură de venirea primăverii și de înverzirea naturii.

Mă grăbesc să aștern pe hârtie aceste rânduri în ziua Echinocțiului de primăvară, când ziua devine egală cu noaptea, când balanța timpului dintre lumină și întuneric se echilibrează. Întunericul cedează luminii timp și spațiu. Lumina anunță pe 21 martie începutul primăverii astronomice. Este mișcarea soarelui pe cer, mișcare care aduce nu numai mai multă lumină, dar produce și anumite schimbări astrale, până la solstițiul de vară, apoi soarele ia alte traiectorii, producând alte schimbări astrale… Dar toate aceste amănunte le lăsăm în seama specialiștilor.

E primăvară iar. Primăvara cu pașii ușori și repezi calcă peste iarba aplecată din grădini și de pe alei. Vârfurile ierbii se bucură de pașii ei ușori și-și scutură oboseala de peste iarnă, trezindu-se iar la viață. Verdele crud apare în fiece mugur, în fiece fir de plantă. „E primăvară, iarăși primăvară”, cântă cu glasul lui minunat Tudor Gheorghe, „se-ntorc livezile acasă, în rochii înflorate”… se simte iarăși mirosul câmpiei, simțim mirosul parfumului de ghiocei, „de crini, de toporași”… cum cântă mai departe bardul oltean și muzica lui ne cheamă și ea la viață, ne îndeamnă să privim iarba cum crește, să observăm florile cum înfloresc… Să încercăm să primim primăvara cu sufletul curat și dornic de frumos, de lumină mai multă, de soare mai mult. Sunt lucruri simple care ne ajută să trăim mai frumos, să putem iubi, să putem gândi optimist.

Căci nimic nu poate fi mai mângâietor decât să-ți faci timp și să vorbești cu florile din jurul tău. Așa nu te mai simți niciodată singur. Așa poți observa cum ele, florile, răspund dragostei pe care le-o acorzi, înflorind. Altfel, lăsate singure, abandonate în ghivece, se simt și ele neiubite, părăsite, singure și mor.

Nu pot să uit întâmplarea trăită, cu câțiva ani în urmă, cu o plantă pe care am crescut-o cu multă grijă și dragoste. Era numai o rădăcinuță cu două frunze verzi, în care am crezut. Simțeam că o să se facă o plantă mare și frumoasă dacă o iau la mine și o îngrijesc. Cineva o aruncase în spatele blocului cu ghiveci cu tot. Un om fără suflet. Pământul din ghiveci era uscat și aproape că și micuța plantă se zbătea între viață și moarte. Am adus-o în casă, i-am schimbat ghiveciul, pământul, am udat-o și apoi am pus-o la fereastră ca să aibă lumină. Toate plantele iubesc lumina, așa știam. Dar nu știam cum se numește și ce fel de plantă se ascunde între cele două frunze mari, late, verzi cu striații albicioase, în mijlocul frunzelor obosite. M-am informat. Se numește Dieffenbachia seguine, ”Tropic snow”, originară din Mexic, Brazilia, Argentina, țările mele dragi care m-au atras dintotdeauna. Poate chiar de aceea m-a atras și micuța Dieffenbachia. Poate. Aflu mai departe că este o plantă de cameră, că iubește lumina, în lipsa luminii frunzele își pierd culorile, devin maronii. Și am mai aflat că este otrăvitoare. Brusc, mă gândesc la florile răului, Les fleurs du mal de Baudelaire. Ideea e că frumosul poate „crește” și în urât, așa cum florile cresc deasupra mucegaiului. Motiv întâlnit și în poezia lui Arghezi, Flori de mucigai. O undă a gândului care mă duce mai departe la planta vie, de un verde crud, care conține promisiunea unei noi vieți, taina frumosului dăruit omului, lumii. Taina naturii, a verdelui viu care promite o nouă viață.

Cam toate florile de cameră sunt otrăvitoare, știam, dar asta nu m-a oprit să o îngrijesc în continuare, în speranța că o să crească mare și frumoasă alături de mine. Și așa a și fost cu adevărat. Nu m-am înșelat, iar Dieffenbachia și-a ținut promisiunea ei tăcută. Am schimbat multe locuințe, dar ea era prima care-și primea cel mai luminos colț al camerei. Un loc binemeritat, căci între timp se înălțase frumos, ajunsese aproape la umărul meu. Ne priveam în ochi când o udam și-i simțeam de fiecare dată sclipirile de bucurie. Primise cu timpul niște frunze late, verzi, cu striuri albe, verzui în podul palmei, căci frunzele aveau forma palmelor. Câțiva ani buni am fost două bune prietene, uneori mă destăinuiam ei în șoaptă, în românește, și-mi făcea bine să știu că mă ascultă, că mă înțelege și nu vorbește mai departe. Uneori, aveam impresia că ar dori să mă mângâie cu frunzele ei palmate, moi. Dar totul a luat o cu totul altă întorsătură, când am dăruit-o unor bătrâni abia veniți din România și care nu prea aveau mai nimic în apartamentul lor. Mobilă puțină, numai cele necesare, un pat, un dulap, o masă, două scaune primite de la Crucea Roșie din orașul în care locuiam, restul camerei era gol și trist. Am vrut să fac o bucurie oamenilor și am venit cu planta mea minunată, transportată în mașină și pe scările blocului. Am reușit cu greu să o instalez în alt colț, altul decât acela de unde o luasem, de la mine din casă. Am fost mulțumită când am observat câtă bucurie s-a așternut pe fețele celor doi bătrâni, atunci când au văzut frumoasa plantă în apartament. Înnobila locul prin eleganța ei. Înaltă, grațioasă, verde. Respira tinerețe, putere, cu verdele ei crud plin de clorofilă și viață. De parcă acolo își regăsise liniștea și lumina de care avea atâta nevoie. Am părăsit în grabă locuința bătrânilor, mulțumită și totuși cu inima îndurerată că m-am despărțit, aparent atât de ușor, de o prietenă fidelă care, cu siguranță, îmi va lipsi. Îmi spuneam că voi face rost de o alta și mai frumoasă. Trecuseră câteva zile fără să aflu nimic despre planta mea, dăruită cu atâta drag acelor bătrâni abia veniți în Germania. Aveau și ei ceva viu lângă ei, gândeam eu, și asta le va face bine. Dar, după un timp, am fost sunată de bătrânică. La telefon am auzit o voce mică, tremurătoare, îngrijorată, care mi-a relatat că ceva nu este deloc în ordine cu planta mea. Frunzele s-au aplecat încet, obosite și triste și că la vârful fiecărui colț de frunză atârnă mici picături, ca niște lacrimi. Planta plângea. Mi-am dat imediat seama. Am rugat-o pe bătrână să stea de vorbă cu ea, așa cum făcusem și eu. I-am mai spus că poate vorbi cu ea românește, că o va înțelege, cu siguranță, că și eu am făcut la fel. „Să stau de vorbă cu ea ?”, m-a întrebat mirată. „Eu îi pun mereu apă, dar nu vorbesc cu ea. Mă rușinez să o fac. Dacă mă aude soțul, crede că am Alzheimer și mă duce la azil”, a continuat, făcând o glumă, râzând stingher… De fapt, era foarte derutată. Cum adică să stea de vorbă cu o plantă? Peste câteva zile totul a devenit mai complicat. Frunzele își pierdeau din verdele lor crud și viu. Se pregăteau să moară. Am hotărât să merg la ea și să stăm de vorbă ca odinioară. Și așa am și făcut. M-am urcat în mașină și în câteva minute stăteam față în față. Eu cu lacrimi în ochi, ea lăcrimând, văzându-mă. Ne-am bucurat, de fapt, să ne revedem. I-am scuturat și șters, cu mare grijă, lacrimile de pe fiecare frunză și am stat liniștită lângă ea, explicându-i că și cei doi bătrâni o iubesc, o îngrijesc și că au nevoie de ea. Nu știu dacă m-a înțeles, dar am simțit că m-a ascultat, tristă. Am mai repetat vizita de câteva ori și, între timp, amândoi bătrânii vorbeau cu ea mereu. Se salutau de dimineață, își spuneau noapte bună înainte de culcare și așa zi și noapte până când s-a petrecut o minune. Floarea și-a revenit și a crescut și mai mare, și mai frumoasă, și nu a mai plâns, de parcă vroia să bucure acele două suflete pribegite în țări străine. Și iar au trecut câțiva ani. Între timp, camerele deveniseră supra-aglomerate, supra-mobilate și spațiul devenise o problemă pentru planta aceea mare, verde și foarte mândră de propria ei frumusețe. Bătrânii s-au hotărât, după o discuție șoptită, petrecută între cele două fotolii de catifea verde, așezate lângă plantă. Cred că șoaptele lor au fost auzite, deh!, și ei erau cam tari de ureche, și a înțeles că o să fie dusă în alt loc, într-o farmacie. În noaptea aceea s-a petrecut ceva miraculos.

La miezul nopții un zgomot puternic, ca o bufnitură, i-a trezit pe noii stăpâni ai minunatei plante. Ajunși în sufragerie nu le-a venit să creadă ochilor ce spectacol au văzut. Dieffenbachia seguine care era așezată cu grijă pe un suport cu rotile, ca să poată fi mai ușor mișcată și transportată, se prăvălise pe mocheta bej, curată, răspândind peste tot cioburile ghiveciului plesnit, pământul răsfirat ca după o explozie, dar și frunzele și rădăcinile erau răscolite, rupte, aruncate prin cameră, printre fotoliile îmbrăcate cu catifea verde. De parcă o putere interioară, ascunsă în inima ei, ar fi explodat cu o mare forță. Nimeni și nimic nu o mai putea salva, muta altundeva, dincolo de pereții care o ocrotiseră câțiva ani buni. Nu vroia să plece de acolo. Mai bine s-a sfărâmat singură, neacceptând despărțirea. Impresionantă situație. Mult timp le-a trebuit sărmanilor bătrâni să uite întâmplarea. Bărbatul a mai salvat câteva rădăcini cu frunze răsfirate și le-a replantat în diferite ghivece mai mici, ca să mai păstreze, totuși, ceva din minunata plantă.

O lecție care m-a impresionat și pe mine când am auzit toată povestea. Am venit să o văd pentru ultima oară. Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi.De atunci nu am mai avut niciodată o asemenea plantă la mine în casă. Prea multă bucurie și durere aveam adunate la un loc. A fost o experiență de viață, o lecție primită de la o plantă puternică, iubitoare, mândră. Mi-ar fi plăcut să-i semăn.

21 martie 2021                                                                    Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.