”Wagner? Exclus!”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

83
cronica de teatru wagner exclus gheorghe miletineanu

cronica de teatru logo leviathanNu se știe niciodată de unde sare iepurele. Mi-am procurat un bilet la spectacolulWagner? Exclus!” (traducerea concisă a titlului îmi aparține), fără să știu mai nimic despre ce am să văd și aud, dar înțelegând dintr-o privire că montarea tratează subiectul gingaș al interdicției de a cânta Wagner în Israel.

Spectacolul era gândit ca spectacol-lectură, sau, mai exact, ca spectacol-lectură pentru care un regizor a conceput deja o mizanscenă. Spectacolul a fost realizat de un ”teatru independent” din Ierusalim, Teatrul Mikro, care a mai figurat cândva în însemnările mele, și a fost adoptat de Teatrul Cameri sub deviza ”spectacole fringe găzduite de Teatrul Cameri”.

După ce publicul s-a instalat, fiecare spectator pe locul lui, într-una din sălile mici ale teatrului, regizorul spectacolului (Roy Horovitz) a explicat în câteva cuvinte formatul de spectacol în care Wagner? Exclus!” a fost gândit și a făcut câteva precizări în legătură cu autorul piesei – acesta se numește Victor Gordon și este un dramaturg evreu din Africa de Sud; a mai fost jucat în Israel, de către unul dintre interpreții actualei montări a piesei scrise de el în 2017. Regizorul a mai povestit că cei patru interpreți ai spectacolului-lectură s-au îndrăgostit de textul care le-a fost propus și au hotărât să facă efortul de a-l învăța pe dinafară și de a juca fără să-l țină în mână, regizorul urmând să le sară în ajutor din sală, prin microfon, în cazul unui gol critic de memorie.

Pe scenă erau două fotolii și un jilț în jurul unei mescioare, iar într-un colț al scenei se afla un mini-bar. Și așa a început spectacolul-lectură, care, într-adevăr, n-a fost ceea ce se înțelege în chip firesc prin spectacol-lectură, ci a fost o dezbatere în toată regula, vie și pasionantă și încărcată de emoție.

În Israel are loc un concurs de dirijat – asta e situația de la care pleacă drama. Concursul este patronat – și în mare parte și subvenționat de doamna Esther G., supraviețuitoare a Holocaustului, stabilită în Statele Unite. Printre candidații la premiile concursului se numără – lucru fără precedent – un admirabil tânăr dirijor israelian. Toate bune și frumoase, dar tânărul dirijor, având dreptul să aleagă, pentru concertul care decide palmaresul concursului, lucrări simfonice după gustul și preferințele personale, singura condiție fiind să aleagă un compozitor cunoscut, care a creat între secolele al 18-lea și al 20-lea. Tânărul dirijor israelian optează pentru câteva fragmente simfonice din operele lui Wagner. Se dezlănțuie un imens scandal, care pune în pericol existența însăși a concursului. Interdicția de a cânta Wagner în Israel datează din 1939 (Orchestra Filarmonică însăși a fost creată în 1936 de către violonistul Bronisłav Huberman, împreună cu muzicieni îndepărtați din orchestre europene) și se explică prin scrierile violent antisemite ale compozitorului și prin faptul că el a fost intens cultivat în Germania nazistă. Sunt numaidecât invocate cazurile lui Zubin Mehta și apoi al lui Daniel Barenboim, care au încercat și ei să-l impună pe Wagner în programe ale concertelor Filarmonicii Israeliene și au eșuat amândoi în această încercare. Cel dintâi a dirijat în 1981Vorspiel und Liebestod” din Tristan und Isolde” într-un concert și a provocat în acest fel tulburări în sală; experiența nu a fost repetată a doua zi, așa cum era programat inițial. În 2001, în alte împrejurări, Barenboim a dirijat același Preludiu într-un concert al Filarmonicii, încălcând o decizie luată în conformitate cu autorități ierușalmite.

Și când te gândești că în concertul inaugural al Filarmonicii, dirijat în 1936 de marele Toscanini, s-a cântat Wagner!wagner exclus teatrul cameri

Invitat de managerul competiției la o discuție în prezența doamnei Esther, tânărul dirijor expune toate rațiunile de bun-simț pentru care interdicția de a cânta Wagner în Israel este perfect absurdă. Opoziția doamnei Esther este însă de nezdruncinat, ca și a managerului competiției. O a doua întâlnire, între patru ochi, a tânărului dirijor cu patroana competiției pune în lumină aspecte nebănuite mai înainte ale împotrivirii ei la ideea de a cânta Wagner în Israel. Experiența ei tragică de la Auschwitz – unde, paradoxal, tocmai faptul că știa să cânte la vioară și a putut astfel să cânte și Wagner, i-a salvat viața – explică – mai mult decât satisfăcător – de ce în forul ei lăuntric ea nu poate accepta, sub nici un motiv, să uite și să ierte naziștilor crimele lor. Opoziția doamnei Esther nu se manifestă numai pe tărâmul culturii; ea respinge și ideea de a accepta din partea Germaniei despăgubiri bănești pentru suferințele pricinuite odinioară de naziști. Chestiunea centrală apare astfel ca un aspect particular al consecințelor nefaste la care duce o neiertare consecventă în toate domeniile vieții sociale.

Între doamna Esther și tânărul dirijor se stabilește o relație de simpatie și de înțelegere reciprocă și cei doi se despart cu o strângere de mână, care cu o zi mai devreme nu a fost posibilă. Finalmente, tânărul, renunțând la o foarte probabilă distincție, cât se poate de avantajoasă pentru el, se retrage din competiție, ceea ce rezolvă în mod elegant problema.

Nu are nici un sens să revin aici asupra argumentelor invocate de tânărul dirijor în favoarea ridicării interdicției de a cânta Wagner în Israel – majoritatea acestor argumente sunt binecunoscute locuri comune. După cum e binecunoscut și faptul că mulți compozitori pe care nimeni nu-i interzice să fie cântați în concerte au fost antisemiți, și uneori chiar antisemiți înverșunați – Chopin, Liszt, Schumann (chiar și el), Musorgski, Stravinski

Problema este că e foarte greu, e imposibil de luptat cu emoții, după cum just remarca unul dintre interpreții serii, Rami Baruch, și emoțiile pe care le trezesc inevitabil amintirile din Holocaust ale numeroșilor supraviețuitori care încă mai trăiesc în Israel nu pot fi combătute. Acesta e și motivul pentru care tânărul dirijor din piesă se abate de la principiile lui artistice, preferând să nu jignească sensibilitatea (și ideile) doamnei Esther.

După ce spectacolul s-a încheiat, s-a purtat o foarte scurtă, dar foarte consistentă discuție între interpreți și câțiva dintre spectatori. Ideea care a părut să se bucure de acordul celor mai mulți dintre cei de față a fost că mai trebuie să treacă niște ani, până când generația care a supraviețuit Holocaustului va dispărea în mod firesc și odată cu ea și impedimentul principal în calea interpretării lui Wagner în Israel.

N-am vrut să intervin în această discuție. Unora Wagner le place, altora Wagner le displace, aceștia din urmă îl găsesc plicticos. Faptul că pe mine personal muzica lui Wagner mă fascinează și mă tulbură nu are nici o relevanță în dispută; disputa este despre principiul oportunității interdicțiilor, a interzicerilor în domeniul culturii. Eu îmi amintesc de anii în care Arghezi nu era un autor recomandat, după cum nu era nici Blaga. Am fost, cred, prima serie de elevi de după 1945 care a învățat la școală Octavian Goga, Ion Barbu, George Bacovia. Și în Rusia au fost autori care nu erau incluși în programele de învățământ, și nu erau de găsit în librării.

Se știe ce consecințe a avut ”revoluția cuturală” inițiată de Mao Tse-tung.

În România zilelor noastre sunt – câți vor fi fiind – nostalgici ai comunismului și printre ei sunt oameni care n-au fost nici oportuniști, nici ariviști, nici profitori și care au crezut cu deplină sinceritate în ideile comuniste. Trebuie oare încetată dezvăluirea crimelor comuniste pentru că ea îi traumatizează pe acești nostalgici?

Ei bine, Israelul e o țară democratică. Atâta timp cât nimeni nu mă oprește să cumpăr – la Tel Aviv – discuri cu toate operele lui Wagner, și să înregistrez spectacole cu aceste opere de la posturile de TV străine, nu am de ce mă plânge – nu sunt oprit să-mi bucur sufletul cu muzica dragă inimii mele. La mine acasă pot să ascult Wagner cât poftesc.

Patru interpreți au susținut spectacolul-lectură Wagner? Exclus!, care încetase în mare măsură să fie un spectacol-lectură.

Rami Baruch, care l-a mai jucat cândva pe Victor Gordon (monodrama acestuia despre Pollard, spionul israelian condamnat pe viață printr-un verdict controversat), era Maurice, managerul concursului – plin de aplomb, cu un fin umor malițios; personajul lui este interesat de latura pragmatică a problemei interpretării lui Wagner (finanțarea concursului, reputația acestuia) mai mult decât de aspectul ei ideologic.

Pe tânărul dirijor israelian l-a jucat Niv Petel, absolvent al Școlii de Teatru a lui Yoram Levinstein – l-a jucat foarte stăpânit, foarte ”la obiect”, cu o remarcabilă siguranță în expunerea argumentelor în favoarea încetării interdicțiilor în domeniul artei, și cu foarte mult farmec.

Adi Bielski a jucat-o pe secretara managerului – e o prezență foarte agreabilă, dar trebuie urgent să-și corecteze ținuta: obișnuiește să stea în picioare cu posteriorul în afară, ceea ce e foarte inestetic.

Miriam Zohar
Miriam Zohar

Firește că centrul spectacolului a fost, în generosul, dar dificilul rol al doamnei Esther, Miriam Zohar. Miriam Zohar este una dintre Doamnele teatrului israelian. S-a născut în 1931, faceți socoteala la ce vârstă e, acum, încă activă. În cursul spectacolului-lectură ea a luat la un moment dat în mână textul rolului, transcris cu mâna ei, așa cum obișnuiesc actorii unei anumite generații, într-un caiet cu scoarțe roșii. La sfârșit a cerut iertare publicului pentru că, din lipsă de repetiții, n-a izbutit să rețină pe dinafară tot textul. Scuzele erau absolut de prisos – jocul extraordinar al actriței a dominat categoric întreaga seară. Nu-i vorba numai de autoritatea pe care o iradiază personalitatea actriței, e vorba despre calitatea emoției pe care a parvenit s-o recreeze, s-o transmită, obligând publicul, împotriva ideii principale a autorului, a piesei, să înțeleagă și, parțial, să și aprobe tenacitatea eroinei în a apăra un punct de vedere care, teoretic, este depășit – memoria Holocaustului nu se lasă clintită din loc de niciunul dintre cei care l-au trăit personal.

În cursul scurtei discuții care a avut loc la sfârșitul spectacolului, Miriam Zohar s-a exprimat cu limpezime: personal nu admiră muzica lui Wagner, dar argumentele tânărului dirijor israelian în favoarea introducerii lucrărilor compozitorului în repertoriile de concert din Israel le aprobă fără ezitare. Nu numai evocarea cumplitei Nopți de cristal (9 – 10 noiembrie 1938) și a pogromului petrecut în acea noapte, nu numai evocarea lagărului de concentrare s-au constituit pentru marea actriță în momente de o intensitate covârșitoare a emoției, ea a izbutit să căptușească întreaga ei prezență pe scenă cu sfâșierea lăuntrică a personajului între trecutul care a marcat-o pentru totdeauna, și dorința de a nu îmbătrâni în impulsuri vindicative sterile. Așa se face că unul dintre cele mai mișcătoare momente din spectacol a fost acela în care doamna Esther îi întinde tânărului dirijor o mână pe care a refuzat inițial să i-o întindă, iar tânărul dirijor acceptă și transformă strângerea prietenească de mână într-un respectuos sărut al acestei mâini întinse.

Desigur, scopul spectacolelor-lectură nu este, decât în mod excepțional, înscrierea pieselor citite în repertoriul teatrului. În cazul piesei Wagner? Exclus!” mărturisesc că m-ar bucura ca piesa să intre în repertoriul curent al unui teatru – spectacolul propune – lucru rar pe meleagurile noastre – o dezbatere de idei serioasă, foarte necesară, după mine, fiind un spectacol armonios și comunicativ, și incitant.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.