„Ziua Solidarității”, cronică de  teatru de Mariana Ciolan

62
INSULTAȚI Belarus

cronica de teatru logo leviathanÎn acest februarie are loc la nivel național, mai precis în 16 teatre din România și din Republica Moldova, o suită de spectacole-lectură cu piesa Insultați. Belarus(ia) de Andrei Kureicik. Piesa este inspirată de uriașa revoltă populară pașnică împotriva regimului opresiv al președintelui Alexandr Lukașenko, mișcare progresistă a cărei explozie fără precedent în țară a fost declanșată de trucarea alegerilor din 9 august 2020 în favoarea președintelui aflat în funcție din 1994. Această serie națională, inițiată de traducătoarea în limba română a piesei, Raluca Rădulescu, reprezintă totodată alăturarea la programul internațional Belarus(sia) Worldwide Reading Project. Menit a face cunoscute disperatele, tragicele evenimente din Belarus, felul brutal în care puterea a răspuns voinței populare, programul a fost lansat de către scriitorul John Freedman în septembrie trecut, la foarte scurt timp după ce autorul piesei, exact la o lună de la declanșarea protestelor, pusese punct final operei sale, iar domnia sa a tradus piesa în limba engleză. Astăzi sunt cunoscute peste douăzeci de versiuni ale ei în diferite limbi, proiectul numărând deja zeci de companii teatrale, școli de teatru, creatori independenți din numeroase țări ale lumii. În semn de amplă și, într-un fel, inedită acțiune de soldaritate cu artiștii din Belarus.

Primul din seria spectacolele-lectură în România a fost programat, deloc întâmplător, pe 7 februarie, dată declarată Ziua Solidarității cu Belarus de către Svetlana Tikhanovskaia, câștigătoarea alegerilor conform numărătorii paralele, aflată în exil. Și am văzut în acea zi numeroase răspunsuri din întreaga lume, de la revărsarea simbolică pe clădiri a unor lumini în culorile Belarusului, alb, roșu, alb, până la îndemnul de a trimite scrisori celor întemnițați din ordinele emise de aparatul dictatorului de la Minsk și la mitinguri de susținere pentru bielorușii care nu au încetat nici până astăzi să demonstreze neîntrerupt, într-o formă sau alta, și să ceară repetarea scrutinului din vara trecută și instaurarea libertății și democrației în Belarus. În acea zi, așadar, am urmărit o producție a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași difuzată pe pagina de Facebook a instituției. Era o înregistrare a premierei absolute în România cu piesa lui Kureicik, din 26 octombrie 2020, desfășurată, cu public, în studioul teatrului, în cadrul ciclului „Lecturi la CUB”.

Andrei Kureicik, scenarist și dramaturg (cu peste 30 de titluri) s-a impus în țara sa, dar și dincolo de hotarele ei prin cultivarea în chip programatic a comediei delicate, cum o apreciază unii specialiști. Iată însă că amenințările la adresa individului, a libertăților acestuia și a aspirațiilor spre luminoasă umanitate în patria sa îl așează sub influența altei muze. În chiar zilele protestului, la care aderă alături de mii de alți oameni de teatru și de cultură, scrie dintr-o suflare această piesă politică și într-un fel documentară. Osatura ei se clădește pornind de la discursurile  publice antagonice ale celor doi principali candidați la președinție: tiranul Lukașenko perorând: „Nu vă dau țara din mână!”, nou țar roșu care afirmă că „președinte nu devii, te naști”,  și Svetlana Tikhanovskaia, care a transformat insulta de „gospodină”, de „femeie” adusă de către primul, într-un atu de altitudine prin care s-a angajat în lupta electorală sub deviza „Totul se poate schimba în mai bine”, înlocuind astfel candidatura soțului ei, animatorul mișcării de demascare a abuzurilor regimului „O țară pentru viață”, aruncat în închisoare de către stăpânire. Alături de cele două personaje, Bătrânul și Pozitiva, celelalte cinci personaje ale piesei poartă și ele nume simbolic-generice (Tânărul, Novicea, Moralista, Mortul, Prădătorul), fiecare trimițând la tipologii lesne recognoscibile în realitate. Monoloagele lor – mărturisire, întretăindu-se, alcătuiesc –, în flash-uri convingătoare, odată cu imaginea atmosferei acelor zile de revoltă populară față în față cu mașinăria diabolică a represiunii dictate de Putere –, un tablou cutremurător al vieții sociale, politice, morale din Belarusul de astăzi, în care afli decalaje de mentalitate, prăpastia dintre generații ce erodează puternic în societate până în sânul familiei, lupta înverșunată a unora de a ajunge la un alt liman, luminos, și cramponarea nu mai puțin dramatică a altora de a ține timpul în loc. Și chiar de a da ceasul istoriei înapoi cu prețul mistificărilor grosolane și al unei violențe bestiale, al terorii inimaginabile. Un climat care aduce suferință, frică, moarte de o parte și de cealaltă.

Spectacolul de la Teatrul Național din Iași, în regia lui Radu Ghilaș, combină specificul lecturii cu o minimă mișcare „în scenă”, potențată de un comentariu muzical discret, de efectul metaforic al câtorva elemente de vestimentație și recuzită (urna de vot transparentă, tribuna, drapelul…), subliniind în chip potrivit valențe ale scriiturii unde miza sugestiei este rafinat integrată. Acuza nu este în tirade retorice, ci este indusă printr-un limbaj direct, limpede, evocator, în care descifrezi și rezonanța propriilor gânduri ale autorului. Textul este  pus în valoare cu brio mai ales prin jocul ferit de patetism și de emfază al actorilor. Călin Chirilă, Haruna Condurache, Doina Deleanu, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu și Dumitru Georgescu exploatează deopotrivă cu meșteșug filonul de ironie subtilă, acidă fără să înfiereze violent ofensator, sau chiar irizările de delicat lirism din piesă. Pe curba dinamică a fluxului ideatic și emoțional al replicilor întretăiate energic în structura polifonică a piesei, ei reușesc să imprime un ritm alert demersului lor unde fiecare dezvoltă vibrantă energie cu partenerii de joc. Sunt transmise astfel cu emoție durerea, frământarea, traumele acestei confruntări de forțe, nu doar inegale în impactul lor concret, dar și atât de diferite, de o parte dorința de libertate și eliberare, de cealaltă încercarea Puterii de a face tot mai amenințătoare „închisoarea” identificată cu țara întreagă. Ni se dezvăluie un univers apăsător, dar, dincolo de tabloul sumbru al începutului celei mai violente și lungi revoluții din istoria Belarusului, celei mai mari represiuni politice din Europa ultimei jumătăți de veac, se detașează deopotrivă mesajul optimist, de încredere, limpede evidențiat de text. Ca un strigăt de ajutor, dar și ca un avertisment ca așa ceva să nu se mai repete niciunde, concentrat în acel „Voi de ce sunteți în stare în numele iubirii ?” din final.

Prima replică a spectacolului, în gura „ultimului dictator din Europa”, este ca un soi de motto – avertisment: „Mie nu îmi place  teatrul”. Andrei Kureicick îl iubește însă. Până la suferință neîmpăcată în zile precum aceea când Pavel Latușko, fost ministru al Culturii, era demis din funcția de director al Teatrului Național din Minsk pentru declarațiile sale împotriva folosirii forței brutale asupra protestatarilor cu flori în mâini, când, apoi, în semn de solidaritate cu directorul lor, actorii și majoritatea angajaților își dădeau demisia, iar în 26 august 2020, în acel an al centenarului său, Teatrul Național din Minsk a fost  închis oficial („din motive epidemiologice”!) și dat în paza oamenilor lui Lukașenko. Și crede în forța teatrului Andrei Kureicick”! În zilele de vâltoare a protestelor la care este un participant activ, scrie la timpul unui prezent continuu și fierbinte trăit ceea ce i se întâmplă lui și concetățenilor animați de înalte idealuri  umaniste. „Această piesă este răspunsul meu la represiunea cruntă cu care s-au confruntat artiștii”, spune dramaturgul Andrei Kureicik, citat într-un Comunicat al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, participant la această platformă de spectacole-lectură. „Lukașenko închide teatre și galerii de artă, aruncă sute de actori în stradă, mulți dintre ei sunt arestați sau plătesc amenzi, dar asta nu face teatrul să tacă. Noi continuăm să spunem adevărul despre ce se întâmplă în Belarus. Pentru mine, proiectul de solidaritate internațională INSULTAȚI. BELARUS(IA) este dovada că pentru vocea teatrului nu există granițe. Și cred că această solidaritate românească, pe care o vedem în numărul impresionant de spectacole-lectură, este urmare a faptului că și românii au trecut prin ce trecem și noi, au scăpat dintr-o tiranie, nu au uitat și știu prețul libertății, pe care bielorușii îl plătesc acum, zi de zi.”

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.