În episodul trecut, cei trei navetişti, Ilie, Săndel şi Brică, au avut „onoarea” să facă cunoştinţă cu Vandam, ţiganul, care umblă prin tren cu un coş în care se află cocoşul Ciorbă Vasilică şi vrea să vândă nimicuri pe bani mulţi. Aşa reuşeşte să-l păcălească pe Ilie căruia îi vinde un pix simplu pentru suma de 10 lei.
Luat la rost de ceilalţi, Vandam este scos în şuturi din compartimentul celor trei şi dispare prin tren. În acel moment, zdrang!, pleacă trenul.
Cu gândul să nu întârzie la locul lui de muncă, Ilie răsuflă uşurat:
‒ În sfârşit! A plecat dricu’. (Lui Brică, referindu-se la jocul de cărţi.) Dă-i brânci! Tu eşti primul.
‒ Eşti la primul tu dric. Jos dau carte eu. (Tu eşti primul la dric. Eu dau jos carte.)
‒ Dă-i şi sus, numai dă-i odată!
‒ Vorbeşti nu corect. Nu tavan pe jucăm. Un na zece de cruce. ( Nu vorbeşti corect. Nu jucăm pe tavan. Na, un zece de cruce.)
‒ De când păzeşti la Belu, numai cruci ai în cap. Dau şi eu un radical din nouă, plus sau minus infinit care tinde către logaritm din trei, a sărit Săndel trigonometric cu carte jos ca să-i zăpăcească.
Ilie, bucuros, aruncă o carte şi strigă victorios:
‒ Bravooo! Nota zece şi-am tăiat. (Adună toate cărţile de joc şi cântă ca un popă.) Şi mâna greblă se făcuuu!..
Brică face un efort de vorbire şi ironic completă:
‒ A… aa.. amin!
Săndel se alătură grupului „bisericesc” şi continuă:
‒ Mă, da’ deştept eşti şi tuuu! Când te face caporaaal, ca să spui „Drepţi!” la scheleteee…
‒ Ce ştie Doamne că spune nu iartă-l! (Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune!), completă Brică sfârşitul tabloului primei partide de cărţi închinându-se.
Să-i lăsăm pe cei trei şepticari în compartimentul lor şi să colindăm prin tren să vedem ce mai fac celelalte personaje ale povestirii noastre.
Pe holul vagonului unde erau compartimentaţi cei trei navetişti, Beţivul şi Mască se târguiau pentru nişte cuţite oferite de Mască, meşter de cuţite de casă. Florica, nevasta Beţivului bânguia încet din gură aşteptând momentul care mocnea în ea ca să-şi atace bărbatul beţiv cu ocări şi înjurături.
Beţivul se uita atent la cuţitele lui Mască pipăindu-le forma:
‒ Nu-mi spune mie, nene, care-s frumoase. Spune-mi care taie orice, microbi, viruşi, limba fiarelor, d’astea… Vreau să fac dezinfecţie în casă. Nu-i aşa, Florico?
Florica a simţit că i-a venit momentul.
‒ Termină cu cuţitele alea, ameţitule! O să te tai şi o să te am pe conştiinţă, să scap odată de tine, că mi-ai mâncat tinereţea de prost ce eşti. Te-a păcălit ţiganu’ ăla cu un pix pentru un cocoş, că la băutură nu ştii ce faci, îţi dai şi chiloţii de pe tine, pe care ţi-i spăl în fiecare zi, că alţii nu mai ai, că m-aude şi cuţitaru’ ăsta…
Beţivul a ridicat mâna a „stop”.
‒ Stop!.. Şi mai vreau unul special pentru neveste de beţivi…
Florica, mormânt păzit de Brică.
Mască, prevăzător, l-a atenţionat pe beţiv să umble mai cu grijă cu cuţitele.
‒ Hai, nene! Cu lucrurile astea nu te joci, nu-i de glumă.
‒ Pardon! Nu-i nicio glumă. N-are, domnule, niciun cuţit în casă ca lumea. Pune sarmalele întregi la fiert de mă chinui să le tai ca să nu-mi rămână-n gât.
‒ Dacă-mi cumperi trei, îţi dau bonus o brişcă cu mâner de os boieresc.
‒ Să vedem marfa mai întâi.
Beţivul ia un cuţit şi dă cu degetul peste tăiş din greşeală. Se taie şi sângele ţâşneşte.
Florica intră în panică.
‒ Văleu, oameni buni! Ţi-am spus că eşti dobitoc şi o să te tai? Dă cuţitul la mine!
‒ Ia mâna, cobe ce eşti! Lasă-mă să încerc marfa! Taie, domnule cuţitar.
‒ Văleu, oameni buni! (Calmă.) Am mai spus asta odată, dar îmi place cum sună… (Disperată.) Văleu, mă taie! Dă cuţitu’, ia-ţi cuţitu’ bre şi pleacă d’aici! Nu vezi că-i beat şi ne taie pe toţi?
Tămbălău mare. Sânge, cuţite, ţipete. Ocolim „măcelul” şi mergem la navetiştii noştri.
A doua partidă de şeptic era în toi. Săndel era la rând.
‒ Na, cu popă ca la îmormântare!
De pe hol se aud ţipetele pe care tocmai le-am ocolit. Florica ţipa: „Termină cu cuţitu’!”, „Dă cuţitu’, ia cuţitu!” şi repetabilul „Văleu, oameni buni!”
Pe geamul uşii compartimentului, pac!, o mână însângerată se sprijinea de uşă. Sângele se prelingea pe geam.
Cei trei înlemnesc. Stop-cadru de groază. Uşa se deschide şi în cadru apare Mască ştergând de sânge un cuţit cu o cârpă.
‒ ’Ţi-ai dreacu de ţărani proşti Bine c-am scăpat de ei. (Celor trei.) E liber?
‒ Daaa!, au spus toţi în cor.
Mască dă din umeri şi se aşază pe locul din faţa lui Brică. Aşezatul durează o veşnicie. Pentru cei trei navetişti timpul s-a oprit în loc.
Ilie e statuie parfumată. Săndel, mort de un secol, se întreabă unde a greşit la schema aparatului de scărpinat. Mâncându-şi o unghie, doar Brică pare mai viu pe ultimul drum.
Va urma
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Vezi arhiva Lică Barbu
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
[…] „Navetiștii” (6) […]