Era o zi de marţi, când l-au adus la azil pe el, pe actorul Anghel Deac. Rămăsese văduv de ceva vreme, nu se putea împăca deloc cu singurătatea. Băiatul îl vizita zilnic şi-i aducea mâncare, îl ajuta cu micile activităţi gospodăreşti, după care pleca. Rămânea singur, prea singur pentru un om obişnuit cu ropotul aplauzelor, cu căldura sălilor de teatru, cu viaţa socială efervescentă.
Într-o bună zi, fiul l-a găsit pe banca din faţa casei, plângând. Afla, în sfârşit, motivul şi durerea din spatele tăcerilor sale îndelungi şi a zâmbetelor triste pe care le vedea în fiecare dimineaţă. Cu ultimele puteri, l-a rugat: ”Fiule, singurătatea mă doboară, tu ştii ce viaţă am avut eu, ştii cine am fost, ştii ce au reprezentat scena şi familia pentru mine. Îţi aminteşti vremurile când casa ne era zilnic plină, când abia aveam timp să mă odihnesc, după atâtea repetiții şi alte obligaţii actoriceşti. Mă simt singur, fiule, nu mai pot duce. Nu vreau să mai fiu povară în spatele nimănui. Te rog, du-mă la azilul de pe Polonă. E în centrul oraşului, aproape de Teatru, de casa ta, de Grădina Mare. Acolo voi fi îngrijit, dar mai presus de toate, nu voi mai fi singur!” Băiatul îl privi gânditor, îi era greu să accepte gândul că tatăl lui, marele actor brăilean Anghel Deac, a făcut o astfel de alegere, care nu dădea drept la replică. Se conformă, pentru a nu-l întrista mai tare, pentru a-şi lua lui însuşi o piatră de pe inimă, în cele din urmă.
Adaptarea la colectivitate a fost aparent ușoară. Zilnic mâncarea era proaspătă, personalul îl trata cu respect şi consideraţie, condiţiile de locuit erau bune pentru un om modest ca el. Era bucuros că, în sfârşit, nu mai era singur. Avea cu cine vorbi, juca șah, se plimba prin curte. În fiecare zi se ducea la Teatru. Ţinea legătura cu actorii mai în vârstă, vechii lui prieteni, cu care împărțise bucuriile și amărăciunile comunismului. Îşi aminteau vremurile glorioase, când lumea venea des la teatru, când nu existau blestemăţiile televizate de acum. Atunci era sete de cultură, de artă, de spirit. Acum ce-a mai rămas? Peste tot televiziune – cancan, pornografie, occidentalism prost înţeles şi preluat, libertate consumistă şi… cam atât.
Anii au trecut încet, în acel azil familiar, unde a fost primit cu braţele deschise în acea zi de marţi. Din bunăvoinţa unor cadre didactice, i-au fost publicate două cărţi de care era tare mândru. Simţea că scrisul îl salva de la pieirea lăuntrică, plafonarea de care se temea atât de mult. Cine cunoaşte oameni de geniu, ştie că ei nu pot ALTFEL decât mistuindu-se pentru idealul lor, decât dăruind şi dăruindu-se cu timp şi fără timp. Găsise şi motivaţia pentru a merge mai departe – o duduie abia angajată ca asistent social la azil. Ea, Ana, cea blândă şi frumoasă, îl trezea pe actor din stările lui, uneori greu de înțeles. O lua de mână şi vibra, inspiraţia îşi făcea simţită prezenţa aproape instantaneu. Îi recita poezii, roluri, monologuri lungi. Ea îl asculta, avea răbdare cu el, să-i povestească din zilele lui pline de lumină şi glorie sau să-i citească din ce-a mai mai scris în ceasurile târzii ale nopţii, când nu mai avea somn.
Vorbind zi de zi cu Ana lui, numită cu atâta drag ”mângâierea bătrâneţilor mele”, actorul s-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu, în ultimii ani ai vieţii sale pe pământ. Deseori, când venea dimineaţa la serviciu, Ana îl găsea rugându-se în faţa bisericii de lângă azil. Într-o zi s-a oprit în spatele lui şi l-a ascultat cum se ruga:”Doamne, Dumnezeul meu, Cel de din pântecele mamei, m-ai iubit atât de mult şi de atâtea ori m-ai salvat de moarte, Cel ce mi-ai dăruit harul de a bucura oamenii prin scris şi teatru, Cel ce m-ai ţinut sânătos până la aceşti ani înaintaţi, Cel ce ai adus acest suflet cald lângă mine, când negurile singurătăţilor mă acopereau, iar mlaştinile disperării erau cât pe ce să mă înghită, Ţie îţi mulţumesc. Iartă-mă, Doamne, căci om sunt şi greşesc, căci patimile mă luptă şi la aceşti ani înaintaţi. Ajută-mă, Doamne, iar pe duduia mea – pe Ana mea, dăruieşte-o cu răbdare şi înţelepciune, să-mi rămână stâlp, până voi pleca de pe această lume. Mulţumesc, Doamne, că m-ai ascultat şi azi, că mi-ai mai dat o zi de trăit. Amin!” Ana a plecat ochii lăcrimând, o rugăciune mai frumoasă, simţită, trăită, ea nu mai auzise până atunci. Ea, care mergea atât de des la mănăstiri, care participa la atâtea slujbe, care citea multe cărţi sfinte, s-a simţit atât de mică. Toată nevoinţa şi înţelegerea ei duhovnicească erau atât de palide pe lângă această rugăciune scurtă și simțită, făcută cu ochii înlăcrimaţi, mâinile împreunate la piept, într-o smerenie profundă.
Într-o bună zi, când a venit dimineața la serviciu, Ana nu l-a mai găsit în locul său obişnuit, rugându-se. A aflat de la cabinetul medical că, în timpul nopţii, domnul Deac suferise un accident şi a fost internat în spital cu fractură de şold. S-a împiedicat pe scări, când ieşise peste noapte să fumeze. Ana a alergat imediat la spital, plângând. Ştia că e în vârstă, iar o operaţie presupunea multe riscuri, că pe bunul actor nu-l mai aştepta decât dureroasa dependenţă, imobilizarea la pat, escarele, neputinţa de a mai pleca la Teatrul său drag, de a mai scrie. Când a ajuns în salon, el a văzut-o şi a întins mâinile sale albe, slabe, străvezii, să o cuprindă în braţe. Plângea. Ştia ce urma să fie. Durerile erau mari, dar ea venise să-l aline. ”Duduia mea, sufletul meu, să te rogi pentru mine. Să vii zilnic să mă vezi, nu ştiu cât voi mai trăi sau cum voi ieşi din această încercare. Vreau să las pe mâinile tale ce am mai scris, să-ţi rămână ţie. De le vei publica vreodată, bine… de nu, îţi vor rămâne mângâiere sufletului. Te rog, caută-le în sertarul de jos al noptierei şi ia-le de acolo. Să nu dispară. Ştiu că – de voi mai trăi – nu mă voi mai întoarce în acea cameră unde am locuit până acum, ci în anexa aceea pe care am privit-o mereu cu teamă, în antecamera morţii”. Plângeau amândoi, ţinându-se de mână, într-o tăcere pe care nimeni nu o tulbură ceva vreme. Apoi l-au luat la operaţie, iar ea a plecat la azil, cugetând la ultima dorinţă a bătrânului actor. Ana a găsit un caiet gros cu însemnări, foi, articole din ziare, poze din vremuri de mult apuse, în acel ultim sertar al noptierei. Le-a luat cu sfială, urmând să le studieze acasă. Voia să pătrundă cât mai adânc în lumea acestui actor care ajunsese să o fascineze tot mai mult, prin trăirea, cunoștințele, deschiderea pe care o avea față de lume și viață.
În fiecare dimineață, înainte de a merge la serviciu, Ana trecea ca să-și vadă prietenul de suflet și să-i ducă micul dejun preparat de ea. Serile lungi în singurătate erau umplute cu lecturile din caietul acestui OM cu o spiritualitate atât de densă. După trei săptămâni, domnul Deac a fost adus înapoi la azil, tocmai în anexa de care se temea, în antecamera morții, precum o numise de atâtea ori. În urma anesteziei, starea sa amnezică s-a degradat. Demența s-a instalat câte puțin, oscilând între momentele de luciditate și cele de confuzie. Atunci delira, închipuindu-și că e pe scenă și joacă vreun rol din piesele lui I. L. Caragiale. În ultimul timp nu a mai recunoscut pe nimeni dintre cei apropiați. Doar pe Ana o recunoștea și o ruga să-i facă mâncarea sa preferată, că iată, a venit de la Teatru, unde a avut un succes neașteptat. Ana suferea văzând lupta ce se dădea în mintea tot mai încețoșată a bătrânului actor. Cel mai greu era atunci când acesta nu-i mai dădea drumul la mână, căci o vedea pe Moarte ascunsă după ușă, având o coasă lungă, învelită în mantie neagră și slinoasă, vrând să-l ia în lumea de dincolo. Suferința aceasta a durat câteva luni, până pe 16 ianuarie 2008, când actorul a încetat din viață. Ana l-a vegheat aproape zi de zi, precum ceruse el însuși pe patul spitalului, când încă era lucid. Așa s-a încheiat viața unui actor dăruit teatrului cu trup și suflet. A avut parte de o înmormântare modestă, câteva elogii în presa locală și pe scena Teatrului ”Maria Filotti”. În urma sa au rămas amintirile celor 48 de ani de carieră, cele 70 de piese de teatru și peste 200 de roluri în drame, comedii, spectacole. Acestea erau urmele vizibile lăsate de el în lume. Dar dincolo de ele au rămas cele nevăzute, neștiute, lăsate în inimile spectatorilor, prietenilor, familiei lui. Anei i-au rămas scrierile sale târzii, amintirile celor doi ani petrecuți aproape zi de zi lângă el, dar mai cu seamă lecțiile de viață, de cultură, omenie, iubire, pe care nici cea mai vestită universitate din lume nu i le-ar fi putut preda.
Acum, domnul Deac își veghează duduia din Cer, mijlocind pentru ea cu rugăciunile sale. Știți… Ana sunt eu! Am încercat prin aceste rânduri modeste, să aduc un pios omagiu actorului Anghel Deac, care mi-a fost în ultimii săi ani de viață un prieten de nădejde, un tată spiritual, un mare OM. Cu siguranță aș fi putut scrie mai mult, dar multe dintre cele spuse și trăite alături de dânsul vor rămâne o taină. Pe viață.
