”Bunicuța Esma – Povestea radioului” de Urfet Şachir

Bunicuţa Esma se apropia binişor de a o suta aniversare şi încă i se puteau desluşi trăsăturile fine şi tenul alb ca floarea de cireş, sprâncenele arcuite şi conturul subţire al buzelor. Privirea îi era încă vioaie, nu purta ochelari, iar de sub băsmăluţă îi ieşeau cele două codiţe pe care şi le împletea singură, acum mai subţiri, ce-i drept, şi cărunte. Cocoţată în vârful patului, vorbea de una singură.

– Cu cine vorbeşti, bunico? Cine te-a mai vizitat? o întrebă, râzând în barbă, Ali, apărut brusc în prag cu o cutie în braţe.

– Uh! Tu erai? Bată-te norocul să te bată! M-ai speriat de moarte. Nu vezi?! se burzului bunica la el.

– Ce să văd, bunico?

– Apăiii… cu cine vorbesc… tremură din glas bunica.

– Aaa! Daaa… Da’ unde-i acuma? o întrebă Ali, chicotind.

– Eeeee… şi tu acuma…

– Hai, zi!

– Ce să zic, ia, nu mă mai sâcâi! Ai speriat-o şi-a plecat… tocmai când îmi spunea ceva important, bâigui, ca pentru sine, bunica.

– Da’ ce-ai acolo? Ce-ai adus? Ce-i ciudăţenia aia din mâna ta?

– Stai să vezi! O să-ţi arăt. Şi se puse Ali să meşterească ceva ce îi părea un mister total bunicuţei Esma, nu se putea dumiri defel ce însemna cutia aceea prevăzută cu nişte butoane şi un fir, pe care Ali l-a desfăcut şi i-a băgat capătul în priză. Cutia a început să scoată zgomote ciudate, ba chiar a început să cânte. Bunicuţa Esma, aci speriată, aci curioasă, dar la fel de nedumerită, privea cu ochii cât cepele dihania din faţa ei şi asculta cu urechile ciulite. Ce-i asta, măi, dragul bunicii? Cine cântă? Unde cântă, mamă? întrebă cu glasul stins. Apoi, o voce de bărbat, hotărâtă, a început să vorbească, anunţând că pe crestele munţilor furtuna se va înteţi şi va aduce nori de ploaie.

– Vai, de mine, Alişor! Ia, întreabă-l, ajunge furtuna şi la noi sau rămâne la munte?

– Uite, dacă vrei, întreabă-l chiar dumneata!

– Nu, nu, nuuu! Ce spui tu, acolo? Cum să vorbesc eu cu un bărbat necunoscut? Mă vede bunică-tu şi chiar şi-aşa…

– De unde să te vadă bunicul, bunico? De pe lumea ailaltă? Hai, că-i bună asta! Ştii că eşti haioasă? De asta te iubesc eu aşa mult.

– Da’ ce, numai bunicu-tu? Lumea. Ce-o să zică lumea? zise, convinsă, bunica.

– Ce lume, bre, care lume? Nu vezi că suntem doar noi doi aici? o repezi Ali, dar cu un surâs în colţul gurii.

– Păăi, da, da’ o să afle! murmură bunica.

– Păi, cum să afle, dacă suntem doar noi doi aici şi doar noi doi ştim asta? se miră Ali.

– Eiii, da, dar n-o să vină ziua de vineri? zise, îngândurată, bunica. Şi ce-o să se întâmple dacă vine ziua de vineri? întrebă, nedumerit, Ali.

– Păi, n-o să vină cucoanele la mine în vizită?

– Care cucoane?

– Nilüfer şi Zeynep.

– Şi, şiiii??? Ce-o să se întâmple???

– Păi, n-o să afle atunci?!

– Cum să afle, femeia lui Dumnezeu? Nu pricep! zise, uşor iritat, Ali.

– Eee, parcă mă lasă conştiinţa să nu le spun, bâigui bunica Esma, jenată şi uitându-se chiorâş la Ali.

– Aaaa, păi, zi aşa, bunico! Că ai şmirghel pe limbă şi te mănâncă.

– Cum?

– A, nu, nimic, ziceam şi eu aşa. Păi, uite, dacă tot te mănâncă limba, măcar să ai ce povesti mai multe. Uite, eu zic să-l întrebi chiar dumneata dacă ajunge furtuna şi la noi, îi propuse Ali bietei bunicuţe, care credea tot ce îi spunea hâtrul ei nepot. Nu-i trecea prin minte câtă comedie provocase şi cu câtă afecţiune intrase năstruşnicul Ali în jocul ei hilar şi nevinovat.

– Nu, nu, dragul bunicii, lasă, nici măcar nu văd de unde vine vocea! zise bunica, forfecându-şi mâinile a refuz.

– Păi, din cutie, bunico! îi răspunse Ali, prompt, abţinându-se să nu izbucnească în râs. Foarte mirată şi îngândurată, cu ochii ei ciocolatii ţintă la cutia cu pricina, dihania care îi provocase atâta nedumerire şi atâta temere, întrebă, ca din altă lume:

– Dar cum să încapă coşcogea omul într-o cutie, maaică?! Şi mai şi vorbeşte. Cum o să le zic eu lui Nilüfer şi lui Zeynep că avem o cutie care vorbeşte şi în care încape un om.

– Dacă vrei, vino să-ţi arăt! Uite vezi aici, în spatele cutiei e o placă înşurubată. Asta e uşa. O deschid şi vezi omu’, zise, cu o faţă serioasă şi vocea sobră, Ali, încât o sperie îndeajuns pe bunicuţa Esma, cât să refuze hotărât. Ăsta era şi scopul. Când intră în cutie, omul se face şi el mai mic.

– Nuuu… nu… maică! Doamne, iartă-mă! Lasă că, uite, nici codiţele nu sunt împletite cum trebuie, nici băsmăluţa nu mi-am schimbat-o, găsi scuze bunica, să scape (sic!) basma curată de situaţia pe care chiar ea o provocase în naivitatea ei, deşi o măcina curiozitatea şi abia aştepta să destăinuie prietenelor secretul cutiei, ceva nemaipomenit pentru ea. Ali o lăsă pentru o vreme să asimileze noua realitate. Avea să-i explice mai târziu povestea radioului. Acum, ar fi fost prea mult şi ar fi zdruncinat-o. A rugat-o să stea în pat şi să asculte liniştită că nu va ieşi nimeni din cutie şi îi va plăcea ce va auzi. Din cutie, răzbăteau versurile unei vechi melodii adorate de ea. Bunicuţa Esma rămase în visare, ascultând şi murmurând cântecul.

Există, oare, trandafir fără spin?
Există, oare, dragoste fără chin?
Rază de soare să nu străpungă vreun nor?
Luna de pe cer să nu te-atingă c-un dor? 

Cum să-mi păcălesc încâlcita soartă,
Să-mi fac din fericire o consoartă,
Să-mi prind cercei de primăvară în urechi?
Bujori încă mi se-aprind la cântece vechi. 

Când poarta mi se deschide, îmi fac iluzii.
Dar, nu! Doar vântu-i, deşarte confuzii.
Nu-i umbra lui, doar trandafiru-nsângerat,
Stând parcă, de strajă, pe poartă aninat. 

Simt spinii lui în sufletu-mi. Perfuzii
Sorbindu-mi viaţa. Plină de contuzii,
Inima mai speră o cale spre serai,
Fredonând, în negură, al iubirii grai.